14.11.2010

Moment de claritate

In momente de claritate, de plină afazie,
Aripi ce cad din prea mult praf,
Continuă în cenuşă,
Ca şi cum ar vrea să mintă Moartea.
Si sunetul e difuz în geniul lui.
Nebunia bolii cu al ei glas îl lovea…
De parcă inima-i era fier încins…
Iar Ea făurea sfârşitul, lovind…

Dragostea cu glonţ în piept respira
Mai mult de stres, mai mult carbon .
Sângele usca urmele de ruj uzat,
Ca un vas de război ireparabil de trist.
O respiraţie seculară ascunde zăpada,
Murdară, cu plămânii goi de plumb…
Demoni gata să-l iubească, doar, doar…
Incepând cu toate,
A crezut în momente de claritate…

23.09.2010

Atomul vs Iubirea ( febrӑ tifoidӑ )

Iubirea: Ce plan malefic. V-am infectat pe toţi cu mine ! Nu are nimeni scӑpare. Aveţi minţile desecretizate, uzate şi murdare cu mine. Nu vezi ? Atom nesemnificativ, fata aceea e Ea !
Tu trebuie sӑ o iubeşti. Sunt perfecta boala infectioasa, vӑ controlez pe toţi în derogarea sufletului, spre suferinţӑ. Tu de ce eşti singurul care nu e infectat ?!
Viaţa mi-e complice şi moartea inamic. Cine eşti TU, sӑ fii imun la mine ?
Greşalӑ a naturii nebune !


Atomul: Eu…sunt doar purtӑtor…

11.09.2010

Malformaţii sociale: dragostea

Aspir lacrimi nefardate de noapte,
În vise de stele muribânde de plastic.
Oare am reper în valvele tale de tranşee ?

A pornit plecarea ca un octogenar spre infern.
Iar ce era sus acum pӑleşte de comparaţii umane,
Timpul şi-a urmat calea trasӑ de caii nebuni în etern.
Oare când îl vom învinge ? Atât de calde şi de rare…

Construiesc drumuri cu pietre din inima mea.
Poate într-o zi va face şi altceva…
Decât sӑ pompeze sânge uscat din altar…

În final, rӑmânem singuri, cu amintiri din carne,
Ascunşi în cei pe care i-am crezut cu aripi,
Ascunşi mai mult de noi şi în mâini arme.
A renunţat Luna la Soare…?

25.08.2010

Moon was full, the stars were just right, and the dress was tight...

Obişnuiam sӑ injur florile. Pe toate.
Acum le rup din rӑdӑcini. Privindu-le suferinţa
în timp ce se ofilesc de sufletul ce-l vӑd greţos.
Iartӑ-mi greşelile din naştere.
A doua zi a plouat cu florile ofilite şi m-a orbit…

Parcӑ au trecut anii voluntar de atunci,
Şi mi-au rӑmas în mine genunchii delicaţi ai unei flori.
Atunci când am rupt-o, am avut grijӑ sӑ îi secerez o arterӑ.
Ah…ce petale zgomotoase avea.

Nu mai rup flori indiferente. Mormântul de somn e plin de petale.
Ultima visare.
Am aflat cӑ era monument de inimi. Floarea.
Vreau sӑ-mi disparӑ genunchii ei,
Iartӑ-mi greşelile. Ai murit în mare.
Am oprit soarele. Normal cӑ n-ai putut fotosintetiza…

Oare când voi afla cӑ floarea şi-a acoperit,
Genunchii delicaţi cu o fustӑ diferitӑ ?

17.08.2010

Pielea-i anunţa plecarea cӑtre infinit...

Mi-am dat seama cӑ…n-am nevoie de mâini,
Ca sӑ-ţi pӑstrez inima. Ca sӑ-ţi cuprind sunetele.
Cӑ oricum vei pleca fӑrӑ mine.
Iar eu te voi aştepta la sfârşitul lui…

Mi-am pierdut visele printr-un buzunar rupt,
Şi e o supernovӑ în spaţiul nostru, plin de catalizatori.
……………………………………………………………………………….
Aleargӑ prin crematoriu cӑutând un trecut pierdut…
Tragic, nu gӑseşte decât timp sinucigaş,
Şi e frumoasӑ când plânge ascuns la festin,
Apoi, încet, renunţӑ la cavoul de nӑmol,
Ca şi cum îi arde sufletul. devenind alergic la trup,
De parcӑ nevroza nu o mai ajunge din urmӑ.

Mergea amplificat pe straturi de alge moarte,
Şi arunca ochi murdari în parapeţi.
Gândea câteodatӑ în straturi de fantasme,
Erotic înger cu zâmbet de pӑmânt.
Te-am cunoscut anacronic, în viaţӑ de pardesiu…

O astfel de fatӑ iubesc eu…

12.08.2010

Carene...

Când se va opri geografia neuronilor ?
Iar barca va înceta a pluti pe stânci.
Ce cabluri de ceaţӑ mai leagӑ Dumnezeul de flori ?
Parcӑ azi m-am distrus în vӑi şi lunci.
Saga trebuie sӑ arunce cu pietre ?
Valuri de fantasme fariseice vor tot
De parcӑ sunt doar gândurile mele…
Iar tu treci prin suflet catartic ca un joc.
Rebeliune din id devastat de lume,
Trebuie sӑ mӑ ascund ? În mine ?
Eşti veritabil nebun şi ce glume…
Kilotone de cocainӑ îmi trebuie…

09.08.2010

Despre mine si un P.S.

Azi mӑ las de voi, caricaturi nebune.
Azi, fac pauzӑ de la creier şi el de mine.
Azi, opresc bulgӑrele de douӑ tone înainte.
Odatӑ cu timpul.
Azi, mӑ pӑrӑsesc pentru mine. Azi, opresc, nu doar bulgӑrele.
Opresc totul. Atomi singuratici ce vor claca.
Azi, o sӑ fiu prietenul lui “ 1 “, cӑci pare foarte singur.
Azi, prefer sӑ nu aud frecvenţe normale.
Nu mӑ înţelege greşit. NU vreau sӑ mӑ pierd.
Vreau sӑ mӑ regӑsesc în tot ce e crud şi tomnatic.
Azi…nu îmi termin timpul, îmi termin sentinţa.
Condamnat la moarte, mi-am terminat-o.

Simt cӑ am pierdut totul, prin “Eu”.
Azi, descopӑr adevӑrul ce mӑ va interzice în Rai.
Azi, şterg ID-urile false.
De azi, am ales condiţia “ a fi “.
“ A nu fi “ mӑ limiteazӑ.
Azi, opresc bulgӑrele de douӑ tone înainte.
Nu mai conteazӑ dacӑ a trecut sau nu prin mine şi m-a distrus.
Nu mi-e fricӑ în a-l opri, exact ca o melodie ce te ucide ca un asasin.

Şi nu, nu am terminat. Dӑ-te-n pulӑ dacӑ te-ai plictisit.
Azi, rӑscrucea a dispӑrut în corul de îngeri morţi
De atâta simplitate acutӑ întinsӑ ca un racordaj de rachetӑ.
Pentru mai bine sau mai rӑu, somnul e supraapreciat.
Azi, vremea nu va mai lӑsa îngerii sӑ intre în putrefacţie.
AZI, îi ingropӑm în ploi de acid nevrozat, eu cu mine.

Azi, scoatem armele şi scuturile.
Azi, nu rostim cuvinte dulci.
Azi, în etern umplut de tango graţios…

P.S. poetic: În data de 02.10.2010, ora 22:30 îţi voi spune de ce
De ce vei reuşi, de ce ai noroc, de ce exist ( sunӑ prea uman “sunt” ) cu tine.

04.08.2010

Daca nu...

Tu, poţi sӑ-i spui iubire, eu îi spun atentat terorist,
La adresa inimii tale în culoare plinӑ de ametist.
Din nou tu, îi spui zâmbet ucis de ani flӑmânzi,
Eu, îl numesc neuitarea tragic a oamenilor obtuzi.
Tu, o numeşti privire a unor ochi mari şi maronii,
Eu, o numesc pierderea patologicӑ a Tinelui în nebunii.
Tu, ai putea sӑ o numeşti feareastrӑ.
Eu spun doar cӑ e verde şi seamӑnӑ cu alabastrul.
Tu, spui cӑ au densitatea buzelor exactӑ,
Eu, spun cӑ una e mai mare şi cӑ iartӑ.
Tu, vezi drumul ca un mare eşec şi gropi morbide,
Eu, te invit sӑ te uiţi spre cer la stele urâte.
Noi, spunem cӑ dacӑ nu…inversӑm rolurile ?

31.07.2010

Boala. Varianta tu.

Ştii, am vrut sӑ-ţi spun, mӑcar acum, spre abis,
Cӑ pentru tine am creat boli şi psihoze noi.
Aşa simţeam, cӑ erau unice şi stricate de Ei.
Pentru dinţii mei, din electricul tӑu.
Una…am numit-o T.I.H. Asta era nevrozӑ.
Mi-a venit în noaptea în care m-ai fӑcut sӑ iubesc.
Da, exact ! Am asociat-o cu ochii tӑi înveliţi de negru vӑl.
“Tulburare integrativӑ histrionicӑ”, am numit-o.
Pentru cӑ nu erai. Doar existai în mine,
Spre disperarea noastrӑ de mâine…

27.07.2010

Parapetul vietii mi-a reamintit ca trebuie sa scriu

Nu înţeleg câteva chestii. Nu înţeleg de ce tot ce scriu vine din rӑu. Nu e nimic pur sau alb în ceea ce scriu. Parcӑ totul se întâmplӑ noaptea, când mӑ pierd pe deasupra fumului pe care gândurile mele il ascund dincolo de nӑri. De fapt, totul se întâmplӑ noaptea. Cineva îmi spunea ca scriu frumos şi m-am mirat. M-am întrebat cum poate sӑ iasӑ ceva frumos dintr-un acces de gelozie, sau din urӑ, sau frustrare. Privind în retrospectivӑ, poezia bunӑ, de calitate, provine din durere… De ce ? Poate e un preţ ce trebuie plӑtit. Poate sunt eu de vinӑ… Dintr-un amalgam, va ieşi asta:

-Ciudate nevise mai trӑiesc alӑturi de voi…
Seamӑnӑ cu ce-am omorât ieri la cinӑ.
Doar cӑ…e mai natural, ca mâinile de zâmbet.
Parcӑ încӑ sap spre centru, poate pentru cӑ,
Din centru nu mai am cum sӑ cad, sau unde sӑ ascund.
Şi nici nu mai am cui sӑ-i întorc spatele.
Si nimeni, Îl voi cunoaşte pe Nimeni.

-Pânӑ atunci, mai bine te pierzi sub acel râu.
Plasticul negru tot te va acoperi în final.
Nu existӑ rost în palma îndreptatӑ spre noi.
Nu intelegi ? Copil mic cu ochi înveliţi de nebunie…
“Noi” şi “Tu”. Suntem “noi”, iar tu nici mӑcar nu ştii sӑ fii “tu”.
Nu vezi cӑ trenul a trecut PRIN tine ? Halal sinucidere…
Nu observi cât nu meriţi şi vrei sӑ meriţi tot ?

-Eu, mӑ uit la negru şi-mi vad chipul reflectat.
Eu, mӑ uit în ochii ei, şi aş vrea sӑ-i fur lacrimile,
Sӑ le pun într-un cihlimbar de marmurӑ
Şi, în final, sӑ fierb totul în Moartea mea.
Eu, care fug . Eu, cӑruia-i trebuie penumbre în zâmbet.

-Tu, eşti închis în ochiul furtunii.
Dinţii tӑi sunt un festival de minciuni,
Atunci când apar dupӑ buzele rӑnite sângerânde.
Tu ţi le muşti, de parcӑ ţi-e foame de moarte,
Ca şi când ai cunoscut-o în pântece, la prima bӑtaie de inimӑ.

-Nu vorbi despre inima mea. Voi aţi fӑcut-o aşa.
Violet, de prea mult sânge cu alcoolul din voi.

-Nu vorbi de ceva ce nu cunoşti. E noapte.
Ai reuşit sӑ-ti minţi sufletul.
În noaptea asta, mai bine te culci…
Dar cât de superb cântӑ finalurile.

-Ce voci ciudate şi verzui aud…
Ca atunci când am uitat sӑ scriu.
Despre tine, despre redefinirea valurilor.
Atunci, despre retina ruginitӑ.
Despre respiraţia fӑrӑ plӑmâni…
Pe o barcӑ numitӑ “Faust”, în Noapte Valpurgiei…
Nu cred cӑ va fi mântuitӑ, cӑci s-au speriat,
Iar arpile lor au devenit prea uşoare,
Pentru a pӑşi pe pӑmânt…iar M…?
E de fapt jumӑtatea mea,
Doamne, dӑ-mi aripi grele şi uscate.
Spre Ea sӑ pot zbura mӑcar eu,
Sau mӑcar sӑ fac cercuri, ca un scut de M…
Dar nu existӑ semne de circulaţie în Iad,
Nu se mai terminӑ noaptea asta,
În care mi-am udat obrajii de scântei ?
Şi dacӑ tot mi-am vândut sufletul Diavolului,
Mӑcar…descoperӑ tu, în golul rӑmas spre neant,
Cum sӑ-ţi vinzi sufletul lui Dumnezeu…

11.07.2010

Sfârşitul blogului-That night, you were terminally pretty.

Nu va fi nimic poetic în acest post. Fӑrӑ metafore revelatorii sau imagini artistice extreme. Postul acesta nu e pentru cӑ am învӑţat ceva nou sau pentru cӑ am ajuns la vreo concluzie ce îmi va schimba viaţa. Postul acesta e pentru cӑ în 90% din cazuri, am dreptate. Aşa cӑ, dacӑ ne-om întâlni vreodatӑ, am dreptate.

Mi se pare destul de greu sӑ începi un astfel de post. Gândurile sunt foarte anarhice, aşa cӑ le voi expune şi eu anarhic.

Nu cred cӑ a înţeles cineva ceva din blogul ӑsta, dar nu sunt chestii la întâmplare, e o poveste întreagӑ a evoluţiei, involuţiei, revoluţiei(?), etc a sentimentelor.

De ce nu ştim sӑ oferim o a a doua şansӑ, evaluând incorect potenţialul ? De ce nu ştim care oameni ţin la noi cu adevӑrat sau nu ? De ce nu ne amintim vremurile în care viaţa merge pe lângӑ tiruri cu 160km/h în localitate ? De ce ajungem sӑ urâm, foarte egoişti ?

De ce confundӑm umӑrul pe care plângem cu umӑrul de strӑin ce-l vedem pe stradӑ?

Chiar suntem atât de orbi încât sӑ nu vedem cӑ poate deltoidul ӑla, scalenii, clavicula, sternohioidianul, pectoralul, toate sunt pe forma noastrӑ ?

De ce trebuie neapӑrat sӑ învӑţӑm din propriile greşeli ?

De ce lӑsӑm ego-ul sӑ ne domine, când ne-ar putea fi cel mai bun aliat ? De ce uitӑm ce-au fӑcut alţii pentru noi…De ce uitӑm ce-am fӑcut noi pentru noi ?

Nu înţeleg de ce credeţi cu toţii cӑ iubirea voastrӑ e atât de specialӑ, unicatӑ şi brodatӑ cu aur. Pânӑ la urmӑ, toţi ajungem tot la sfârşit. Sau nu…?

De ce ne limitӑm la ceea ce suntem ? De ce sunt eu om, şi tu oamӑ…?

Sfârşesc blogul şi mӑ las de scris. Am ajuns un om pe care îl urӑsc şi îl iubesc în acelaşi timp. Pentru cӑ se lasӑ vulnerabil, ceea ce duce în general la... nu ştiu încӑ. Dar oama când se vede cu arma în mânӑ, apasӑ trӑgaciul. Nu fi oamӑ.

Trebuie, mӑcar odatӑ, sӑ facem asta. Ca sӑ ne demonstrӑm cӑ e atât de rӑu precum credem, sau nu ?


I hope every thorn has it’s rose…goodbye.

Apropierea

Sӑ-ţi înghiţi durerea ca o stea în colapsul final,
Impӑrţind gramofoane urzicilor ce usturӑ sufletul,
Pe un pod ne-am iubit, cӑlӑuziţi de steaguri moarte,
Aleşi de ochi înnoptând ca delfini arşi pe plaje.

Şi în dezicii mi-am blocat venele arzânde,
În lumini refractare-ale indiferenţei.

În infuzii de ceai se va termina aceastӑ boalӑ cruntӑ,
Pe zece cӑrӑri mi-am pierdut opt suflete.

Au rugitit cӑ sângele lui Iisus, pe crucea demenţiei.
Spre cӑi mai gri voi ţine sӑ-mi înlemnez paşii,
Dar vor fi beţi de la alcoolul prea moale,
Din recviem nu mai vreau sӑ ma ridic
Cӑci nu voi avea unde…aştepta,
Dumnezeu va vrea sӑ-mi înclin palmele necrozate,
Mucegӑite vor fi, baladӑ de îngeri,
În sus, dupӑ nori, va fi spaţiul de nimic,
Tot ce mi-ai promis voi avea în singurӑtate.

Iar Dumnezeu…mort…de eşec labil,
Ca fiinţele create în zile limitate.

Am ales calea rezonatoare de bӑtӑi,
Parcӑ ieri, parcӑ azi eram şi-acum nu.
Ferecat, ca un front de luptӑ vulgar,
M-am condamnat…

Atomul, partea a V-a-Finalul


Atomul nostru…veşnic în cӑutare.
Atomul ca zmeu de ani ucis în zare.
Atomul de condiţia artei poetice,
Atomul ajuns pe culmea visului,
Lovit în parapetul vieţii.
Atomul, instabil acum în soare.
Atomul…mort, de umbre vulgare.

05.07.2010

Fabrica

Angajez fete cu defecte şi perfecte,
Ca Atlantida furatӑ de pereţi izolaţi şi mici.
Atenţii vagi asamblate în fabrica mea de vicii.

Poate fermentul se va termina şi voi depune plângeri
Pe liniile de asamblare a aripilor de îngeri
Ce vor cӑdea din cer spre purgatorii de oameni.

Poate vei începe sӑ lucrezi prost la fabricӑ,
Cu pene de mӑtase în loc de platinӑ,
Standarde joase, ca boala armei nebune.

Poate vei ajunge sӑ cumperi ziduri pe Soare,
În Timp ce creezi iubire pe linia de asamblare

Lucrând…la fabrica mea de vicii…

01.07.2010

Atomul, partea a IV-a

Normal cӑ a plecat. Curva dreq. ‘tu-i atoama mӑ-sii sӑ-i fut. Şi ştiam cӑ sunt un fraier. Prostule.
Mӑ duc sӑ beau la “Gaura neagrӑ”. Mӑ cac pe ea viaţӑ eternӑ, pe toate atoamele curve…
………………………………………………………………………………………………………….
( Hâc )…pe dwrum…trecea…o brişcӑcӑ…potenţialӑlӑ, poţenţiaa..lӑlӑ
(Hâc)…pe dwrwum trecea o brişcӑcӑ, o brişcӑcӑ ŞI MAI ERA ŞI POTENŢIALĂĂLĂ
Mânatӑ de-un electrooooooon !

(Hâc) Calcula..din greu la brişcӑcӑ…
Potenţialӑlӑ…Pwotenţia….lӑlӑ
Un falnic neutrinooooo !

“Bӑӑӑӑӑ, mai taci în pizda mӑ-tii ! Futu-vӑ-n gât de atomi cu atoamele voastre ! Sunt curve toate, bӑ !, strigӑ un foton, mulţumit cu viaţa sa.

“Sӑ mӑ cac în efectul tӑu fotoelectric ! Radia-ţi-aş în cuanta mӑ-tii de foton”, rӑspunse atomul nostru, nervos şi iritat.

“Mӑ duc la curve ! Poate o întâlnesc pe mӑ-ta acolo ! Sӑ-i dau o muie electromagneticӑ !”

( Pe drum, cӑtre “Neutroane nucleare, cel mai faimos bordel de curve neutroane din univers, în staţia Gӑurii Negre”, întâlneşte douӑ protoane, care pӑreau protopoance de felul lor. Beat, atomul nostru încearcӑ sӑ le “atomizeze” cu o vrӑjealӑ. )

“Protopisi, ce zici, nu vrei sӑ reproducem noi experimentele lui Bohr ? Aşa, în trei ?”
“Ai maşinӑ ?”
“Iubi, sunt sӑrac, dar mӑ pricep la mecanicӑ cuanticӑ.* Ştiu totul despre corpul vostru. Masa voastrӑ e de 1,673x10 la puterea -27 kg şi mai ştiu cӑ…
“CEEEEEEE ? Ne faci grase ?! Izoguard ! Atomul ӑsta nesimţit se ia de noi !”
…………………………………………………………………………………………………………………………
( Dupӑ un conflict cu Izoguardul ( de la firma IGS ), vine autobuzul, cu oprire la “Neutroanele nucleare. În episodul urmator !)
……………………………………………………………………………………………………………………….
*Mecanica cuanticӑ se referӑ la actul sexual dintre aceste particule şi subparticule.

Atomul, partea a III-a

Camera pӑrea construitӑ vara. Intunecoasӑ, cu pereţi rupţi din matrici neverosimile, ascundea secretele celor doi.

Nimic nu lumina camera înafarӑ de luna semiobscurӑ care parcӑ îi incita corpul ei lasciv. Cele douӑ ferestre erau ca un cavou pentru cei doi, care se închideau acolo pentru a scӑpa de lumea de afarӑ.

Simplu mobilatӑ, dar cu stil, era a celor doi, le pӑstra amintirile ca un borcan sigilat şi pus la pӑstrare în iubirea lor.

Patul, care era de douӑ persoane, în stil gotic şi foarte lung, ascuţea senzaţia respiraţiei într-o erӑ ce pӑrea doar a celor doi.

Ea era îmbrӑcatӑ într-o pijama albӑ, cu pete de dalmaţian, accentuându-i formele de zeiţӑ a vânӑtorii. Pânӑ la genunchi, dezvelea douӑ picioare moi şi netede, care puneau în evidenţӑ dorinţa lui de a le avea încolӑcite în jurul nucleului.

Acoperirea lor cu pijamaua de noapte îi exploda în continuare dorinţa nestӑvilitӑ de a lua forma ei din nou, de parcӑ memoria lui ştergea tot de fiecare datӑ.

Deja îi ştia toate liniile corpului, desenate perfect geometric în mintea lui, care vroia sӑ îi respire pe gâtul ei antagon. Nu simţea niciodatӑ o senzaţie de saturaţie, ca şi cum, de fiecare datӑ când o privea devastatӑ, goalӑ, vroia sӑ descopere încӑ o cutӑ pe care sӑ o adore, încӑ un loc ascuns sub care sӑrutul lui sӑ-i amputeze celulele.

Strânse pumnul în dorinţӑ, iar muşchii lui pulsau sub acţiunea inimii, împreunӑ cu venele gata sӑ-i loveascӑ ei corpul ce îi va ceda, ca un Soare ce îşi terminӑ hidrogenul şi devine o supernovӑ, înghiţind în proces poate zeci de planete nevinovate.

Ea se uitӑ spre el, din ce în ce mai apropiaţi în pat şi el vӑzu cu încetinitorul cum lumina vagӑ îi atingea retina, gata sӑ îl proiecteze în mintea ei imuabilӑ în eternul momentului.

Inimile lor nu bӑteau în tandem, ar fi fost mult prea banal, prea uman. Alcӑtuiau un dans de başi, în care sincronizarea era perfectӑ. Paşii, un, doi, un doi trei, în ritm de tango, compuneau pe loc muzica ce îi va acompania. Singurul sunet…

Îi mangâia pӑrul, si luna apuse, dar în lupta cu soarele, nimeni n-a mai câştigat... Parcӑ solidare cu gândul lor de a fi singuri, astrele erau acum acoperite de pӑtura de nori ce îi plasa pe câmpul plin de goliciunea ei.

Pijamaua glisa pe corpul ei, în timp ce îi dezvelea pelvisul ca un deal pe care el vroia sӑ-l cucereascӑ, indiferent de pierderi. Îi dezvelea încet buricul, ce avea o formӑ ciudatӑ, de gheţar ascuns. Frumuseţea ei arunca un bluestem asupra ochilor lui, care îndurau creierului milӑ. Din ce în ce mai sus, stratul subţire de material acum îl orbea cu sӑnii ei mici, tasaţi de stern. Vroia sӑ îi acopere mâna, sӑ apuce sfârşitul alӑturi de ea.

Acum, ea stӑtea goalӑ, în faţa gloanţelor sӑruturilor. Simţea o durere de jale, dar plӑcutӑ, ca şi cum ar muri din ce în ce mai mult. Vroia sӑ o aibӑ, dar nu ceda în faţa dorinţelor. Rӑbdarea lui era ipocritӑ, cӑci timpul nu mai trecea…

Alcӑtuirea într-un singur corp, în actul grosier ce ei îl transformӑ în creaţie, în viaţӑ , o fuziune transcedentalӑ, ca un atom despartit ce acum a fost reunite… Pentru cei doi, cinci simţuri nu mai erau de ajuns. Erau limitaţi, adӑugând o urӑ nedesparţitӑ faţӑ de tot ce era uman în ei. Aşteptau momentul în care vor muri unul în celӑlalt.

Vroia din ce în ce mai mult sӑ-i accelereze respiraţia, sӑ-i intre în sange ca sӑ îi vadӑ adrenalina ce-i pompa acum totul, în nimicul pe care-l formau deasupra podelei de lemn.

Se gândea la micronii pupilei care se dilatau, şi la fiecare numӑrare, o sӑruta, de parca vroia sa îşi anunţe venirea. Unul dintre cei patru cӑlӑreţi ai apocalipsei… Venirea sfârşitului pentru entitatea numitӑ acum "ei".

Vedea electronii din jurul nucleului atomulul din ce în ce mai instabili, ca şi cum ar fi posedaţi de miscarea lui ritmicӑ, inumanӑ, demonicӑ. Dumnezeu nu mai era prezent…

Simţi o durere sublimӑ, în timp ce unghiile ei îi ajutau sângele de pe muşchii spatelui sӑ iasӑ la suprafaţӑ, pentru a vedea spectacolul de lumini ce-l forma amplitudinea directţei abstracte pe care o luau cei doi, în momente de infinit.

O luӑ cu totul în braţe, comprimându-i coastele pânӑ când alcӑtuia el însuşi un corset de iubire în jurul trupului ei gingaş şi vulnerabil.

Din ce în ce mai puternicӑ, respiraţia lor s-a oprit în timpul orgasmului perfect, de creaţie a universului şi în acelaşi timp de moarte a acestuia.

Atomul s-a despӑrţit din nou, rӑzând totul de pe faţa planeti…
“Perse, trebuie iar sӑ ne mutӑm…"

30.06.2010

"Domnule, esti un dobitoc, cu tot geniul tau."

În pajişti am vorbit cu Timpul, ştiam, m-a amӑgit.
Cӑ va veni firul de iarbӑ şi va aduce damnare...
Am vizitat grӑdini iarna, n-am înţeles de ce.
Ne-am ascuns în lovituri de paradis, şi n-am ţipat…tare.
Am fost un spectator bun, recunoaşte !
M-am gândit sӑ...intervin şi eu în piesӑ.
Am intrat, sӑ descopӑr cӑ se juca poker pe recviemuri.
Jucam cu Destinul, Moartea şi cu Diavolul.
A fost interesant, cӑci am întretӑiat vara cu iarna...
"Bine, ce facem acum ?", i-am intrebat faustian.
"Eu, ca întotdeauna, îi vreau sufletul", spuse Diavolul, albastru de metil.
"N-am de unde domnle, s-a dus, a fost de mult învins"
"Eu îi vreau viaţa", spuse Moartea în negru anulatӑ.
"Ţi se pare cӑ sunt muritor cât pot sӑ iubesc ? Moarte proastӑ".
"Nu ermetizӑm nimic aşa", spuse Destinul îmbufnat...
"Eu propun sӑ-l condamnam la iubirea imposibilului.
Da, pe ea. Gânduri de rabii, ochi de uragan, şi sӑrut de corӑbii."
"Nu...vӑ rog, orice dar nu asta !", i-am îndurat cu gândul la teritorii,
"Cupidon, fӑ-ţi treaba, oridinar nenorocit!", poruncirӑ toţi.
....................................................................................
"-Hei, mӑ cheamӑ..."
"-Am sӑrut de corӑbii..."

25.06.2010

M-am nӑscut cu inimӑ mucegӑitӑ…

Ce vrajӑ amorfӑ e viaţa.
Cu suflete învinse de culmi pӑtate aspru.
Din an în an ne amintim sӑ inspirӑm aer
În piepturi anesteziate de fete moarte.

Ne trezim doar prea târziu într-un pat gol,
Sublim, versuri scrise p-un perete murdar.
Parcӑ ieri mӑ plimbam cu Venus în spate,
Un spate frânt şi dezaxat…

Şi-n ghiozdan erau ochii ei cӑprui şi volatili,
Ce-aşteptau un gest sublim şi pierdut,
Te-am urât în explozia ce-a urmat…
De la iubirea ce ţi-a fost catalizator…

Iar acum rӑmâne o fereastrӑ cu ulcer
În timpul ce trece prin staţiile iadului.
Unii coboarӑ şi lasӑ dâre de sânge bolnav şi viral,
Sau ochii ei acum ieşiţi din orbite.

Sau o armӑ singurӑ ce mi-a fost iubitӑ o noapte,
Pânӑ când glonţul s-a franjurat,
Ricoşând din stern în plӑmâni,
Cu ultima suflare în inima arsӑ de praf.
Ce noapte superbӑ-am trӑit…

Love's religion

Let me tell you a secret that only you and I will share,
Let me show you impossible reasons that take me there.
Just come closer to my lips, I’ll whisper in your brain,
Unforgiving deep words that will take away the pain.

Let me tell you a secret that only you… and I… will ever share-
I heard in my nightmares that… Heaven’s flawed… and we’re already there…

20.06.2010

Welcome, sacrifice, to Hell. You are now permitted to love.

04:07 AM. With the last breath of my soul, I’ll be blessing you…

Un fulger alb tremurӑ geamul, parcӑ e o retinӑ…
Al doilea fulger face sӑ disparӑ oamenii
Al treilea fulger mӑ ia cu el…

Ce timp ciudat şi relaxat,
Unde noi nu existӑm
Suntem punctele unui cerc
Ce limiteazӑ copaci iarna

Îmi caut un refugiu, o dimensiune.
“Inimӑ, unde eşti” ?
“Aici, dar nu-nţeleg de ce mӑ chemi.
Eu nu fac decât sӑ pompez sânge…”

Un drum larg de lacrimi se terminӑ
Se terminӑ cu un lagӑr de concentrare.
“Aici, înveţi sӑ iubeşti”, scrie la intrare
Intru…n-am nimic de aruncat

“Alinierea !” spune Diavolul
“Aici, veţi iubi. Tot ce n-aţi iubit în viaţӑ.
Aici, veţi adora, tot ce aţi omorât, în viaţӑ
Aici, veţi învӑţa sӑ iubiţi”

3323 se pare cӑ mӑ cheamӑ.
:Stai, de ce mi-ai scos inima !?”
“Eşti condamnat patru franjuri pentru întrebӑri !
Asta înseamnӑ fӑrӑ iubire. Nimeni nu rezistӑ, la patru franjuri !”

Am ajuns îngrijorat în celula mea
Şi am stat acolo patru franjuri
Fӑrӑ iubire, fӑrӑ tine, Persephona
A fost ideal…

Soldaţi ai iubirii. Prizonieri ai ei ?
Ce uniforme ciudate, camuflaj mozaical.
“Domnule Diavol ? Permiteţi sӑ raportez.
Eu ştiu sӑ iubesc. Nu ştiu ce înseamnӑ…”

Un fulger mӑ trezeşte din nou în duminicӑ…
Urc pe acoperişul casei…
Nu vreau sӑ fie doar un vis…

Gloomy Sunday…

http://www.youtube.com/watch?v=DtaDpEK31CM

16.06.2010

Sunning the Moon in June



Iau o pauzӑ de Soare. "La revedere, Soare, iubita mea".
Nu mai am apӑ, nu mai am oxigen... Nu mai am nici mӑcar atmosferӑ, mi-ai furat tot, când ţi-am spus "Te Iubesc". De fapt, te-ai furat singurӑ, Soare. Incet, încet, ai retras razele tale ce-mi bronzau craterele, şi ai lӑsat doar gӑuri în stratul de ozon. Pe acolo, dizgraţios, ai mimat un mucegai de cer...
 Mi-ai carbonizat dunele din valuri de pian. Nu mӑ cӑuta, te rog, nu mai rӑsӑri, câteva zile, sau o sӑptӑmânӑ, sau o lunӑ. Sau 4 miliarde de ani, pânӑ când vei muri, îngheţatӑ în deprimarea timpului amputat de la brâu în jos. M-am saturat sӑ mӑ laşi noaptea fӑrӑ tine. M-am saturat de impromisiunile tale sacrificate în van. M-am sӑturat, de mine şi de noi, de oamenii ӑia goi, de cântece despre mine şi despre cum TU AR FI TREBUIT SĂ FII AICI !
Unde sunt acum visele noastre ? Îmi promiteai cӑ o sӑ dau şi eu cӑldurӑ într-o zi, cӑ ma vei învӑţa sӑ ascult glumele tale nucleare. Mi-ai promis cӑ nu vei fi niciodatӑ Soare cu dinţi cӑ mӑ vei lӑsa sӑ te îmbrac într-un pardesiu de grade luminoase.
Mi-ai promis cӑ nu doar apa te va fi descoperit. Cӑ ma vei învӑţa şi pe mine cum sӑ te disec în culori, sӑ-ţi mӑnânc curcubeul. Dar nu doar şapte culori…eu vroiam sӑ fie opt culori. Prostu’ ӑla de apӑ te-a convins înaintea mea…
            M-am sӑturat de fumul spaţial harmonizat de sunetele lacrimilor mele, de comete şi meteoriţi ce mӑ dor fӑrӑ îmbrӑţişarea ta. Mi-e scârbӑ de oamenii ӑştia ce îşi înfig steaguri în mine, de parcӑ eu nu am bӑtӑi de inimӑ. De sateliţi, martori ai decadenţei rochei ce trebuia sӑ o porţi. De tine fugind de tine. Unde ai fost când am cӑzut pe Pӑmânt…?
M-am saturat de relaţia ta cu Pluto. Nici mӑcar nu e planetӑ...
M-am sӑturat sӑ facem dragoste odatӑ la 200 de ani, timp de 1 minut, sau mai puţin. Cred cӑ ӑia mici îi spun eclipsӑ solarӑ...
Nu mӑ lumina…

12.06.2010

Atomul: partea a II-a.

Ziua N: Oare ce mai face atomul nostru ? Gânduri de traume îl aduc pe cӑi nevӑzute de ochii lui inexistenţi. Se presupunea cӑ, în infinitatea de atomi, exista o singurӑ atoamӑ pentru fiecare "individ". De mii de ani o cautӑ, a gasit-o. Acum...? Se va minţi cӑ ea e a lui, sau chiar este ? Gravitaţia lui a terminat o gaurӑ neagrӑ, are indoieli frenetice... "Salut, coajӑ de portocalӑ. Ştiu cӑ monologul meu nu te va învia, dar cine altcineva sӑ mӑ asculte ? Versurile mele nu au sens. N-ar trebui sӑ fie diferit ? Adicӑ...nu dau randament. Ţii minte când am venit la tine ? Eram poetic. Vorbeam despre mӑri opuse existenţei, despre luciditatea unei hârtii arse. Acum...nimic. Totul e histrionic. A, da. I-am spus atoamei cӑ o iubesc, a spus cӑ nu a trecut destul timp. 4 miliarde, 125 de milioane, 521 de mii de ani, 2 zile, 15 ore, 6 minute şi 39 de secunde au trecut pânӑ am gӑsit-o. Şi îmi spune cӑ nu a trecut destul... Oare nu e Ea atoama mea ? Ajutӑ-mӑ, coajӑ de portocalӑ.. Adicӑ, nu mi-e de timp şi de cuvinte, sunt mai presus de ele. Dar...nu mai ştiu nimic. Vreau sӑ refulez tot în pӑduri de mesteacӑn, unde suflul meu fuge de obiecte bolnave. Aş vrea...as vrea multe, dar mӑ simt limitat. Limitat de mine.
Nu vreau foton, ce dracu’ ? E particulӑ de lumina, cӑcat pe bӑţ, nu înţeleg ce a vӑzut în el. Oricum m-a dezamӑgit în confruntarea din care a alergat spre Soare. “Bӑ, tu ce faci dacӑ te desparţi în douӑ, foton bou ce eşti ?” Dar mi-am dat seama cӑ atoama mea fusese deja luatӑ. Iar eu nu pot sӑ concept lӑmpi fӑrӑ gaz ars doar de mine. De fapt, ea e atrasӑ doar de fotoni, închişi adânc în mister improbabil… Nu o mai vreau… cred.
Mӑ duc sӑ fumez un joint nerubian de iridiu. Şi sӑ mӑ îmbӑt cu plutoniul dulce de fricӑ. Mӑ demoralizez, poate voi vedea totul clar.. ". Ce atom singur. Şi ce monolog idiot, fӑrӑ valoare... Azi nu...poate mâine. Nu ştiu.
Ziua n+1: Simt încӑ mirosul tӑu încӑpӑţânat şi greu, ca rӑmӑşiţele unei explozii nucleare ce a salvat de la viatӑ milioane de îngeri plini de inocenţӑ, totul pe retina mea distrusӑ de corpul tӑu învechit de foton. Gol de mine, gol de cer şi gol de vene. Vene ce au luat o pauzӑ din esenţa vieţii. Viaţӑ ce ne mutileazӑ pânӑ la stadiul de a crӑpa lӑmâie în ochii distruşi de toxicitatea sӑrutului, margini ce nu definesc nimic. Nimic ce se terminӑ cu noi, începând de ieri cu voi. Voi, cei care pe care îi ancorӑm de gӑuri negre, cӑrora le vedem sensul. Sens detronat de lumina unei flori ce nu respirӑ. Respiraţie ce vorbeşte cu atâta ardoare despre sulf. Sulf pe care doar eu pot sӑ-l fumez, cu placerea orgasmicӑ prin care se desparte, acum, mereu cautӑtorul de iubire. Atomul ce şi-a gasit atoama... Atoama fotonului…

08.06.2010

Tulburarea disociativӑ a sfârşitului de azi


Ştiu cӑ sunt simplu, şi normal, şi romantic. Şi ştiu cӑ nu vei vrea sӑ îţi explic poezia asta. Dar promit cӑ într-o zi, îţi voi arӑta esenţa ei, deşi e atât de la vedere…


 Ţӑrm al ultimii dӑţi când te contemplez pe aripi de pian,
Iartӑ-mi data viitoare, va fi într-un recviem de vioarӑ fӑrӑ ani.
-“De ce-ai ales sӑ-mi verşi paharul pe rochia ta ?”
Acum, în ultim, dar nu timp, ci pe ceas de suflet digital
Şerpuit, ca sufletul tӑu, încins de patimi de trecut şi neant.

Focalizat, ai uitat ce ţi-am cerut, şi începe descompus un proces
Iar El e fӑrӑ judecӑtori sau avocaţi, dar se va termina în val de deces

De fapt, drept si visӑtor, a început, sunt acut infectat,
Ars de ce simt, de ce nu ? Sunt gratii pe câmpul arat !
Tencuit de fiarele ce mӑ vor salva din alcool de mort…

Totdeauna m-am întrebat de forma inimii tale.
Oblicӑ, am decis, un grafic Gant de libelule,
Aruncatӑ, închisӑ, ţi-ai spus cӑ nu mi-o vei arӑta
Totalizatӑ de trecutul de ziduri ranite de pumnii mei,
Ăla din borcanul de pânze de…? Când ? Ieri…

Iubindu-ne în dependenţe false şi speranţe vizate de luni
Mascate. Ca mine. Ca un abandon gratis de medici nebuni
Peste un abandon de vultur ce luptӑ pentru ţӑri eşuate
Eşti un patrulater fӑrӑ laturi, al pӑsӑrilor însuşi zbor…
Recviemul de mii de milimetri e închis de ceva zahӑr.
Fiind marea mea de coşmar ireal, arӑtat pe Marte
Era noapte. Ţii minte ?
Cum te neg subit, ca rӑzbunarea lui Platon pe lume
Ţi-aş…în vremuri tulburi de suflet amfibian şi celule
Iubindu-ne…mi-ai spus sӑ te veştejesc
Urât e sfârşitul acesta ce mi l-ai cerut, numeşte-l…”destin”
Nu…S-a acidulat când ne-am cunoscut  iarna în plin
Eu prefer sӑ ard decât sӑ mӑ ard…
Albastru şi verde, şi gri şi negru de cald.

Mӑ uitam la tine printr-o clepsidrӑ cu apӑ
Era prea târziu când tu erai nisipul de aramӑ
Ar fi trebuit sӑ inversez gravitaţia…

…De ce nu m-ai lӑsat, retoric, iarna, sӑ inversez gravitaţia?  

04.06.2010

Dezacord...

O legendӑ vie, în carne şi oase, prin mintea ta
Un perfect ce nu-l pot atinge, dar vreau moartea
Surprins, seara, vine din spate cu rӑget ars
Îmi pregatesc sӑbiile, şi armura de fast
Coiful de cripte e pӑzit de geniu ascuns
Iar sӑbiile ascuţite de alb nepӑtruns
Te vӑd, atacând, arunci cu vise în mine
TU contra EU, pentru orgolii de fete pline
Sunetul coboarӑ, te anunţӑ disperat
Te vӑd din nou, mai aproape de palat
…………………………………………………………
Se terminӑ tot, în cinci minute de semnal din satelit
“Atâta tot ?!”, ma simt…profund dezamӑgit
Şi te intreb, “De ce” şi “Cum”, “Când”…?
Nu ai ce sӑ rӑspunzi, a fost doar un om nӑtâng….

02.06.2010

Permutӑri de varӑ


Eu, sunt închis în tine. Liber dupӑ apӑ
Timpul…eu sunt timpul meu gol de şampanie
Sufletul meu, e un vânt ce nu pluteşte decât
Ochii mei, vӑd numai fete egoiste
Eclipsa mea, e parţialӑ unui rӑzboi de imagini
Mâinile mele, ar vrea sӑ mai simtӑ luna noiembrie
Vag, aud reciproc cum e închisӑ calea spre Rai
Dans, doar vals, pe lucruri inutile şi contradictorii
Pietre, doar cele moi, care formeazӑ lacuri vulcanice
Libertate, în schimbul arsenicului de duminicӑ
Acuz, doar cerul, cӑ e prea albastru de nori
Lipsesc…pe aripile gigantice ale magneţilor
Trӑdez, doar când te-am cerut de soţie
Iubesc, doar în micronii de refuz…

01.06.2010

Realizare

Amândoi bӑurӑ din sticla de nefericire, doar ca sӑ se poate iubi. Fata însӑ, se înecӑ…

Your war was killing me, paranoid...

În mine sunt mai singur decât apa, în tine sunt mai singur decât noi,
Iar pe margini trasate grosier de spaţiul gol, noroiul creeazӑ ploi.
Rӑzboiul tӑu de boli îmi mӑnâncӑ încet, încet, zidul de ruginӑ,
Îl transformӑ în culori şi bucӑţi de aur fosil într-o minӑ de sticlӑ
Am creierul stricat de timp, de muzica din gene trifazice pe alee
Noaptea, laitmotiv de asociere a neonului cu nebunele stele
Când ziua nu va veni, poate mâine, poate azi, dar ieri ?
Când tu vei filtra digital sistemul binar de flori şi meri
Degeaba minţi, plinӑ de perfecţiunea glonţului din tâmplӑ
Ce-mi creeazӑ o crizӑ de catalepsie frumoasӑ şi vidӑ
Şi îţi spun “Nu mӑ îngropa, aud tot ce simţi in anotimp
Mӑ voi trezi singur din fericire, din ceea ce-ti resimt”...
Eşti perfectӑ. La fel ca eu…

30.05.2010

Prezent vs Prezent

      Trecut: Ego-ul meu stӑ ca un paznic de diavol, un lup ce se întinde dupӑ pradӑ, aşteptând sӑ te lipseascӑ de oraşul infect. Dar îl ţin în lesӑ. Acum, privind, poate ar fi trebuit sӑ îl las sӑ distrugӑ inconsecvenţa ta, precum şi deciziile luate de alţii. Dar l-am ţinut…speram doar cӑ…nu vei semna condamnarea mea cu lacrimile tale şi cu pixul acela blestemat.
     Prezent: Au trecut momentele în care îmi apӑreai în vis clar, cu detalii exorbitante, ieri erai doar o pajişte fӑrӑ pӑmânt, plinӑ de tutun ce îmi îneca plӑmânii. Mâine, vei fi Pӑmântul în stadiu primordial… Acum, inconştientul meu te renegӑ, te distruge cu ura şi forţa unui uragan. Nu te mai vrea, te-ar dezatomiza în raze gamma şi dacӑ ar putea, ar trece pe la fiecare celulӑ ca sӑ o spânzure de cetatea ta cuceritӑ degeaba !... Au trecut momentele când pluteai pe melodiile ce mi le trimiteai, lin, pe fiecare acord de chitarӑ, pe fiecare sunet de pian şi vioarӑ. Şi am urmӑrit trenul ӑsta pânӑ a deraiat înapoi în gara de pleonasm. Au trecut nopţile când îţi scriam poezii tragice de dragoste cu degetul pe geamurile aburite ale magazinelor de fructe stricate. Cred cӑ era în februarie, sau început de martie… Acel februarie în care puteam sӑ jur cӑ îţi auzeam vocea în aerul de gheaţӑ ce trecea prin nӑrile mele. Şi respiram, din ce în ce mai repede, mai gros, mai primitiv , doar ca sӑ îţi mai aud râsul înfundat în oceanul de departe…
     Poimâine vine vara, dar am orbit de mult, ştii, de când m-am holbat la soare toatӑ iarna, şi mӑ rugai sӑ ma uit la tine, ca sӑ orbesc mai repede, poate, poate reuşeam sӑ îţi ratez sufletul. Cât îţi doreai asta… Cum poţi sӑ spui cӑ eşti urâtӑ în braţele mele, când oglinda noastrӑ te refractӑ doar. Apropo de ţinut în braţe. Te ţineam, ca pe un cadavru , sperând cӑ o sӑ sufli, macar un banal “Te iubesc”. Dar tӑceai, şi plӑmânii tӑi nu amplificau efectul de zarӑr ars. Efectul de rece, cӑci ţi-am ţinut cald corpul alb şi gol atâta timp în patul ӑla ştirb şi de aramӑ. Acum m-am întors cu spatele, dar nu mai sper, nu suntem într-un basm. Şi am rӑmas şi fӑrӑ braţe, acum e prea târziu.
     Mi-ai spus cӑ trebuie sӑ purtam rӑzboi. Ai uitat sӑ menţionezi cӑ fortӑreaţa ta e pӑzitӑ de opusul meu, care întotdeauna mӑ va reduce la zero. Şi am câştigat, cu tot cu rӑni, cu sӑgeata asta lansatӑ de prostul ӑla de Cupidon, care apropo, va plӑti scump.
     Acum, buzele tale miros a strӑin, şi aratӑ sӑrutate de Lunӑ. Galbene şi bolave de cancer, tot mӑ atrag, dar nu au acelaşi gust de cafea amarӑ. Mi-e sete de ziua de mâine, cӑci trecutul a murit, iar nimicul nu poate fi umplut de spaţiu.
     Şi am mai aflat cӑ într-o luptӑ dintre D şi T, totdeauna va câştiga D, pentru cӑ omoarӑ invers, ipocrit şi încuiat… Ai plecat…acum refulez sticla de şampanie amorfӑ şi inodorӑ…
     Trezire la 6, masa, cursuri, “Sӑ trӑiţi”…

Dialog cu rânduri şi cu ape

Facem un rând de petiţii pentru moarte,
Toţi, la naştere, plini de arme, şi arzӑtoare dorinţe
Şi stӑm uimiţi în faţa primei suflӑri de dragon lovit,
Auzim strigӑtul ce ne condamnӑ, obosit şi strivit.
Prin patimi ce le suferim, aruncӑm crengi în ocean,
Priviţi şi scrutati d-un general ce are tot, dar nu an.
Tactic, bolnav, urât şi spurcat, singur contra toţi,
Ne ucide fӑrӑ milӑ, rând pe rând, ca o perlӑ fӑr’ de hoţi.
Dar pânӑ atunci mai exişti, te las-a respira
Aerul poluat de frezii sângerânde, iar apoi a te mira
De ce primordial te simţi, când îţi aminteşte,
Generalul Timp de cât mai ai, "Mai trӑieşte!".
Şi-mi vorbeşte-n coşmar despre-un vers,
Ce-mi taie inima zi de zi cu totul eratic
Îmi prezint-o iubire ce nu are sens
Îmi spune "Eşti gata solat, sӑ te sacrifici fanatic"?
Mӑ uit la el stramb, logic urban,
Raţiunea îmi spune mai bine sa-mi ard inima în ploi
Dar nu mai vӑd, nu simt, ce sentimente noi !
Şi ajunge sӑrmanul soldat grav bolnav în nori,
Îi implorӑ fetei leacul, totul pentru negre flori.
Dar ea e ghidul, antagon de gheţari,
Îl priveşte rece şi fӑrӑ scop ,la ultima suflare,
Îi mai dӑ un sarut, o şansӑ, poate moare
Sӑrmanul El are nevoie dezbinatӑ de-a ei inimӑ,
Aşa cum e, expiratӑ, defectӑ, goalӑ şi greşitӑ
Şi ea îi râde sadic, ciudata lume de somn,
În care toţi, numai tu, numai eu nu dorm.
O ultimӑ senzaţie de vlagӑ aspiratӑ
Plin de greaţa de o puritate rarӑ,
Ea se transformӑ, în moarte şi timp
Nu-i dӑ iubire sӑ-l scape de virusul imp.
Aude lumina din a ei cianurӑ
"Şi moartea va avea ochii tӑi", spuse el, plin de urӑ...

29.05.2010

Atomul: partea I


Ce mare mincinoasӑ.. Mi-a promis valuri arse de timp şi mi-a dat fructe de pӑdure. Mi-a spus cӑ voi respira un recif de corali in gheţari albi şi acum..mӑnânc zodii imposibile, trasate de stele învecinate cu delfinii din aceeaşi mare. Apropo de stele. De când sunt atât de urât colorate ? Dar..ce miros au..ca o ploaie de pini într-o primavarӑ de pe Marte..sau..Venus ? Şi tu. Tu..eşti culmea! Cu adevӑrat un uragan de scoici încununate de grija timpului pierdut. Adicӑ, nu merge aşa. Când vreau sa te ating, tu mӑ pârӑşti la Soarele acela pleoştit ? Stii ce aiurea e sӑ te certe Soarele ? Şi, mai ales, ştii tu... ӑӑӑӑӑӑm, atunci când am vrut sӑ te sӑrut, ţi-ai dat foc la buze ca sӑ mӑ îngheţi. Iar acum...nu pot decât sӑ sӑrut zӑpada în iunie. Tii minte când am vrut sӑ ieşim la o întâlnire ? Da,da, pregӑtisem totul, perfect si  anaerob ! Te-am aşteptat 10000 ani în faţa uşii, ca sӑ îmi rӑspundӑ o coajӑ de portocalӑ. Mi-a spus cӑ ochii meu arşi ca cenuşa unui Pheonix, nu vӑd nevӑzutul şi tu ai fi vrut sӑ ne uitӑm la molecule de argint seara! Ce sӑ mai zic ? M-am suparat, i-am spus coajei cӑ...ARE CELULITA! Şi i-am scos limba şi am plecat. Pe drum te-am vӑzut cu cineva de mânӑ. V-am dezatomizat pe amândoi, doar am fost la salӑ timp de 4 miliarde de ani! Şi acum ce fac ? Aud cum vӑ ciocniţi unul de altul, neştiind încotro vӑ indreptaţi. Mӑcar am spaţiul meu, între galaxii uimitor de proaste. Şi urâte. Ce stele urâte ! Dar mӑcar miros frumos.. Mai sunt miliarde de miliarde de atoame şi atoama ta, A TA, s-a dus cu altul.. Oare dacӑ mӑ despart în douӑ, ce se întâmplӑ ? E grea viaţa de atom...   
Vreau…Vreau sӑ fiu foton...

28.05.2010

You’re not broken anymore. I’m leaving you and your happiness.

             Ti-am promis. Te-aş iubi în sus, fӑrӑ speranţe false de iertare. Te-aş iubi geometric, ca pe un cerc perfect şi rupt de realitatea stridenta. Cu tot cu infinitatea de puncte nebune. Te-aş iubi focalizat, în jurul unui neon vag şi stricat ce pare desprins din filmele de groazӑ. Te-aş iubi terorizat şi plin de esenţe negative. Te-aş iubi total, obiectiv, absolut. Te-aş iubi bolnav, ca un condamnat ce mai are de trӑit doar cât timp moare încet de tine. Greu, frustrat, într-un jurnal al rӑspunsului, acolo, adânc în mintea mea pasatӑ între ochii tӑi. Te-aş iubi ca un diavol de viaţӑ, Te-aş iubi aşa cum eşti tu noaptea şi cum ai vrea sӑ fii în timpul zilei. Te-aş iubi roşu şi totuşi gol de mov. Te iubesc pe Soare, dar nu pe Luna oblicӑ. Te voi iubi mereu, indiferent de gravitaţie, de timp şi de lipsa ta, dar nu constant. Nu te voi iubi niciodatӑ în orizont, doar cu al meu cap la ghilotinӑ. Te voi adora doar cu parfumul tӑu de marţi, niciodatӑ cu cel de vineri. Te iubesc doar expiratӑ pentru alţii şi inspiratӑ pentru mine. Te voi iubi doar cu sulf şi îngropatӑ în argint. Mӑ voi arunca în tine doar dacӑ rӑmai goalӑ şi fixӑ. Te iubesc doar pe tine, clişeic şi învechit. Te iubesc doar când te pot avea fӑrӑ margini de draperii. Nu te iubesc când nu-mi arӑţi, doar când îmi explici. Te iubesc frumoasӑ, intr-un pahar plin de gheaţӑ şi sigilat cu speranţe trecute de vârsta a treia. Te voi iubi doar pânӑ la 21 de ani. Te voi iubi dupӑ 10 ani, când ochii tӑi nu vor mai fi inseraţi în cele patru dimensiuni ale sufletului meu. Te voi iubi dupӑ moarte mai mult decât în viaţӑ. Te iubesc înconjuratӑ de Gard. Te iubesc când eşti vulgarӑ cu inima mea. Te iubesc când nu mӑ iubeşti tu. Nu te iubesc dacӑ tu nu mӑ iubeşti. NU te iubesc, sunt cuvinte mici, umane, limitate şi rostite prost. Te, doar când eşti tranchilizatӑ cu imaginea mea. Nete la milisecundӑ. Te, obiectiv, odata cu întregul univers. Nete când îmi înveninezi carnea, celulӑ cu celulӑ. Te, ieri şi mâine, dar nu azi…

27.05.2010

The beginning: The rape of Persephone


    Negrul cailor ne nechezeau pӑlea în comparaţie cu întunericul ce era el. Tot balul era pregӑtit. De la masca ce o va purta, la sabia de aramӑ ce va invada suprafaţa strâmbӑ a câmpului. Trӑsura de rӑzboi, încununatӑ cu cei patru cai, era gata de evadarea din infernul sufletelor ce n-au putut fi salvate. Porneşte pe Drumul Mort, din care niciun muritor nu se va întoarce. Cӑci pânӑ la urmӑ, toţi ajung la el…
                Frumuseţea ei cuprindea câmpul sublim de flori, iar Nimfele îi pӑzeau puritatea de libelulӑ. Când ea se apleca graţios sӑ culeagӑ roadele Gaiei, ochii ei de insolaţie înfloreau macii, iar respiraţia ei amorţea mijlocul universului. Cӑci orice muritor i-ar fi distrus chipul cu sӑrutul lui perfect şi strâmb.
                În timp ce se apleca pentru a culege o narcisa plina de timp ce pentru ea nu însemna decât o artӑ, o scrutare a destinului reflectat în petale, un sunet ce striga sfârşitul lumii veni împreunӑ cu sufletele lovite ce încercau sӑ scape din groapa infinitӑ ce se deschise din rӑdӑcinile de capcanӑ. Trasura, într-un fulger, ajunse la fatӑ, care îl privi pe Etern în ochi. Pӑrul de primӑvarӑ a Persephonei fluturӑ în negrul ce cuprinse câmpul care abia respira în prezenţa lui.
                “-Nu te vreau. Eşti pӑstrӑtorul urâtului, iar vocea ta îmi omoarӑ ce nu poate fi omorât”.
                “-Persephona, tu eşti a mea. Vei deveni soţia mea pentru eternitate. Iar tu, Hyperion. Ochii tӑi n-au vӑzut nimic ! Cӑci lumina ta va muri dacӑ glasul tau va arunca trӑdӑri”.
                Dintr-o mişcare, ea se afla în trasurӑ, obligatӑ sӑ îl iubeascӑ. Groapa se închise, iar lumina tunelului se auzea doar. Infernul anunţa condamnarea Persephonei la iubire. Şi aşa începe totul…