Prezent vs Prezent

      Trecut: Ego-ul meu stӑ ca un paznic de diavol, un lup ce se întinde dupӑ pradӑ, aşteptând sӑ te lipseascӑ de oraşul infect. Dar îl ţin în lesӑ. Acum, privind, poate ar fi trebuit sӑ îl las sӑ distrugӑ inconsecvenţa ta, precum şi deciziile luate de alţii. Dar l-am ţinut…speram doar cӑ…nu vei semna condamnarea mea cu lacrimile tale şi cu pixul acela blestemat.
     Prezent: Au trecut momentele în care îmi apӑreai în vis clar, cu detalii exorbitante, ieri erai doar o pajişte fӑrӑ pӑmânt, plinӑ de tutun ce îmi îneca plӑmânii. Mâine, vei fi Pӑmântul în stadiu primordial… Acum, inconştientul meu te renegӑ, te distruge cu ura şi forţa unui uragan. Nu te mai vrea, te-ar dezatomiza în raze gamma şi dacӑ ar putea, ar trece pe la fiecare celulӑ ca sӑ o spânzure de cetatea ta cuceritӑ degeaba !... Au trecut momentele când pluteai pe melodiile ce mi le trimiteai, lin, pe fiecare acord de chitarӑ, pe fiecare sunet de pian şi vioarӑ. Şi am urmӑrit trenul ӑsta pânӑ a deraiat înapoi în gara de pleonasm. Au trecut nopţile când îţi scriam poezii tragice de dragoste cu degetul pe geamurile aburite ale magazinelor de fructe stricate. Cred cӑ era în februarie, sau început de martie… Acel februarie în care puteam sӑ jur cӑ îţi auzeam vocea în aerul de gheaţӑ ce trecea prin nӑrile mele. Şi respiram, din ce în ce mai repede, mai gros, mai primitiv , doar ca sӑ îţi mai aud râsul înfundat în oceanul de departe…
     Poimâine vine vara, dar am orbit de mult, ştii, de când m-am holbat la soare toatӑ iarna, şi mӑ rugai sӑ ma uit la tine, ca sӑ orbesc mai repede, poate, poate reuşeam sӑ îţi ratez sufletul. Cât îţi doreai asta… Cum poţi sӑ spui cӑ eşti urâtӑ în braţele mele, când oglinda noastrӑ te refractӑ doar. Apropo de ţinut în braţe. Te ţineam, ca pe un cadavru , sperând cӑ o sӑ sufli, macar un banal “Te iubesc”. Dar tӑceai, şi plӑmânii tӑi nu amplificau efectul de zarӑr ars. Efectul de rece, cӑci ţi-am ţinut cald corpul alb şi gol atâta timp în patul ӑla ştirb şi de aramӑ. Acum m-am întors cu spatele, dar nu mai sper, nu suntem într-un basm. Şi am rӑmas şi fӑrӑ braţe, acum e prea târziu.
     Mi-ai spus cӑ trebuie sӑ purtam rӑzboi. Ai uitat sӑ menţionezi cӑ fortӑreaţa ta e pӑzitӑ de opusul meu, care întotdeauna mӑ va reduce la zero. Şi am câştigat, cu tot cu rӑni, cu sӑgeata asta lansatӑ de prostul ӑla de Cupidon, care apropo, va plӑti scump.
     Acum, buzele tale miros a strӑin, şi aratӑ sӑrutate de Lunӑ. Galbene şi bolave de cancer, tot mӑ atrag, dar nu au acelaşi gust de cafea amarӑ. Mi-e sete de ziua de mâine, cӑci trecutul a murit, iar nimicul nu poate fi umplut de spaţiu.
     Şi am mai aflat cӑ într-o luptӑ dintre D şi T, totdeauna va câştiga D, pentru cӑ omoarӑ invers, ipocrit şi încuiat… Ai plecat…acum refulez sticla de şampanie amorfӑ şi inodorӑ…
     Trezire la 6, masa, cursuri, “Sӑ trӑiţi”…

Dialog cu rânduri şi cu ape

Facem un rând de petiţii pentru moarte,
Toţi, la naştere, plini de arme, şi arzӑtoare dorinţe
Şi stӑm uimiţi în faţa primei suflӑri de dragon lovit,
Auzim strigӑtul ce ne condamnӑ, obosit şi strivit.
Prin patimi ce le suferim, aruncӑm crengi în ocean,
Priviţi şi scrutati d-un general ce are tot, dar nu an.
Tactic, bolnav, urât şi spurcat, singur contra toţi,
Ne ucide fӑrӑ milӑ, rând pe rând, ca o perlӑ fӑr’ de hoţi.
Dar pânӑ atunci mai exişti, te las-a respira
Aerul poluat de frezii sângerânde, iar apoi a te mira
De ce primordial te simţi, când îţi aminteşte,
Generalul Timp de cât mai ai, "Mai trӑieşte!".
Şi-mi vorbeşte-n coşmar despre-un vers,
Ce-mi taie inima zi de zi cu totul eratic
Îmi prezint-o iubire ce nu are sens
Îmi spune "Eşti gata solat, sӑ te sacrifici fanatic"?
Mӑ uit la el stramb, logic urban,
Raţiunea îmi spune mai bine sa-mi ard inima în ploi
Dar nu mai vӑd, nu simt, ce sentimente noi !
Şi ajunge sӑrmanul soldat grav bolnav în nori,
Îi implorӑ fetei leacul, totul pentru negre flori.
Dar ea e ghidul, antagon de gheţari,
Îl priveşte rece şi fӑrӑ scop ,la ultima suflare,
Îi mai dӑ un sarut, o şansӑ, poate moare
Sӑrmanul El are nevoie dezbinatӑ de-a ei inimӑ,
Aşa cum e, expiratӑ, defectӑ, goalӑ şi greşitӑ
Şi ea îi râde sadic, ciudata lume de somn,
În care toţi, numai tu, numai eu nu dorm.
O ultimӑ senzaţie de vlagӑ aspiratӑ
Plin de greaţa de o puritate rarӑ,
Ea se transformӑ, în moarte şi timp
Nu-i dӑ iubire sӑ-l scape de virusul imp.
Aude lumina din a ei cianurӑ
"Şi moartea va avea ochii tӑi", spuse el, plin de urӑ...

Atomul: partea I

Ce mare mincinoasӑ.. Mi-a promis valuri arse de timp şi mi-a dat fructe de pӑdure. Mi-a spus cӑ voi respira un recif de corali in gheţari albi şi acum..mӑnânc zodii imposibile, trasate de stele învecinate cu delfinii din aceeaşi mare. Apropo de stele. De când sunt atât de urât colorate ? Dar..ce miros au..ca o ploaie de pini într-o primavarӑ de pe Marte..sau..Venus ? Şi tu. Tu..eşti culmea! Cu adevӑrat un uragan de scoici încununate de grija timpului pierdut. Adicӑ, nu merge aşa. Când vreau sa te ating, tu mӑ pârӑşti la Soarele acela pleoştit ? Stii ce aiurea e sӑ te certe Soarele ? Şi, mai ales, ştii tu... ӑӑӑӑӑӑm, atunci când am vrut sӑ te sӑrut, ţi-ai dat foc la buze ca sӑ mӑ îngheţi. Iar acum...nu pot decât sӑ sӑrut zӑpada în iunie. Tii minte când am vrut sӑ ieşim la o întâlnire ? Da,da, pregӑtisem totul, perfect si  anaerob ! Te-am aşteptat 10000 ani în faţa uşii, ca sӑ îmi rӑspundӑ o coajӑ de portocalӑ. Mi-a spus cӑ ochii meu arşi ca cenuşa unui Pheonix, nu vӑd nevӑzutul şi tu ai fi vrut sӑ ne uitӑm la molecule de argint seara! Ce sӑ mai zic ? M-am suparat, i-am spus coajei cӑ...ARE CELULITA! Şi i-am scos limba şi am plecat. Pe drum te-am vӑzut cu cineva de mânӑ. V-am dezatomizat pe amândoi, doar am fost la salӑ timp de 4 miliarde de ani! Şi acum ce fac ? Aud cum vӑ ciocniţi unul de altul, neştiind încotro vӑ indreptaţi. Mӑcar am spaţiul meu, între galaxii uimitor de proaste. Şi urâte. Ce stele urâte ! Dar mӑcar miros frumos.. Mai sunt miliarde de miliarde de atoame şi atoama ta, A TA, s-a dus cu altul.. Oare dacӑ mӑ despart în douӑ, ce se întâmplӑ ? E grea viaţa de atom...   

Vreau…Vreau sӑ fiu foton...

You’re not broken anymore. I’m leaving you and your happiness.

             Ti-am promis. Te-aş iubi în sus, fӑrӑ speranţe false de iertare. Te-aş iubi geometric, ca pe un cerc perfect şi rupt de realitatea stridenta. Cu tot cu infinitatea de puncte nebune. Te-aş iubi focalizat, în jurul unui neon vag şi stricat ce pare desprins din filmele de groazӑ. Te-aş iubi terorizat şi plin de esenţe negative. Te-aş iubi total, obiectiv, absolut. Te-aş iubi bolnav, ca un condamnat ce mai are de trӑit doar cât timp moare încet de tine. Greu, frustrat, într-un jurnal al rӑspunsului, acolo, adânc în mintea mea pasatӑ între ochii tӑi. Te-aş iubi ca un diavol de viaţӑ, Te-aş iubi aşa cum eşti tu noaptea şi cum ai vrea sӑ fii în timpul zilei. Te-aş iubi roşu şi totuşi gol de mov. Te iubesc pe Soare, dar nu pe Luna oblicӑ. Te voi iubi mereu, indiferent de gravitaţie, de timp şi de lipsa ta, dar nu constant. Nu te voi iubi niciodatӑ în orizont, doar cu al meu cap la ghilotinӑ. Te voi adora doar cu parfumul tӑu de marţi, niciodatӑ cu cel de vineri. Te iubesc doar expiratӑ pentru alţii şi inspiratӑ pentru mine. Te voi iubi doar cu sulf şi îngropatӑ în argint. Mӑ voi arunca în tine doar dacӑ rӑmai goalӑ şi fixӑ. Te iubesc doar pe tine, clişeic şi învechit. Te iubesc doar când te pot avea fӑrӑ margini de draperii. Nu te iubesc când nu-mi arӑţi, doar când îmi explici. Te iubesc frumoasӑ, intr-un pahar plin de gheaţӑ şi sigilat cu speranţe trecute de vârsta a treia. Te voi iubi doar pânӑ la 21 de ani. Te voi iubi dupӑ 10 ani, când ochii tӑi nu vor mai fi inseraţi în cele patru dimensiuni ale sufletului meu. Te voi iubi dupӑ moarte mai mult decât în viaţӑ. Te iubesc înconjuratӑ de Gard. Te iubesc când eşti vulgarӑ cu inima mea. Te iubesc când nu mӑ iubeşti tu. Nu te iubesc dacӑ tu nu mӑ iubeşti. NU te iubesc, sunt cuvinte mici, umane, limitate şi rostite prost. Te, doar când eşti tranchilizatӑ cu imaginea mea. Nete la milisecundӑ. Te, obiectiv, odata cu întregul univers. Nete când îmi înveninezi carnea, celulӑ cu celulӑ. Te, ieri şi mâine, dar nu azi…

The beginning: The rape of Persephone

    Negrul cailor ne nechezeau pӑlea în comparaţie cu întunericul ce era el. Tot balul era pregӑtit. De la masca ce o va purta, la sabia de aramӑ ce va invada suprafaţa strâmbӑ a câmpului. Trӑsura de rӑzboi, încununatӑ cu cei patru cai, era gata de evadarea din infernul sufletelor ce n-au putut fi salvate. Porneşte pe Drumul Mort, din care niciun muritor nu se va întoarce. Cӑci pânӑ la urmӑ, toţi ajung la el…

                Frumuseţea ei cuprindea câmpul sublim de flori, iar Nimfele îi pӑzeau puritatea de libelulӑ. Când ea se apleca graţios sӑ culeagӑ roadele Gaiei, ochii ei de insolaţie înfloreau macii, iar respiraţia ei amorţea mijlocul universului. Cӑci orice muritor i-ar fi distrus chipul cu sӑrutul lui perfect şi strâmb.

                În timp ce se apleca pentru a culege o narcisa plina de timp ce pentru ea nu însemna decât o artӑ, o scrutare a destinului reflectat în petale, un sunet ce striga sfârşitul lumii veni împreunӑ cu sufletele lovite ce încercau sӑ scape din groapa infinitӑ ce se deschise din rӑdӑcinile de capcanӑ. Trasura, într-un fulger, ajunse la fatӑ, care îl privi pe Etern în ochi. Pӑrul de primӑvarӑ a Persephonei fluturӑ în negrul ce cuprinse câmpul care abia respira în prezenţa lui.

                “-Nu te vreau. Eşti pӑstrӑtorul urâtului, iar vocea ta îmi omoarӑ ce nu poate fi omorât”.

                “-Persephona, tu eşti a mea. Vei deveni soţia mea pentru eternitate. Iar tu, Hyperion. Ochii tӑi n-au vӑzut nimic ! Cӑci lumina ta va muri dacӑ glasul tau va arunca trӑdӑri”.

                Dintr-o mişcare, ea se afla în trasurӑ, obligatӑ sӑ îl iubeascӑ. Groapa se închise, iar lumina tunelului se auzea doar. Infernul anunţa condamnarea Persephonei la iubire. Şi aşa începe totul…