Boala. Varianta tu.

Ştii, am vrut sӑ-ţi spun, mӑcar acum, spre abis,
Cӑ pentru tine am creat boli şi psihoze noi.
Aşa simţeam, cӑ erau unice şi stricate de Ei.
Pentru dinţii mei, din electricul tӑu.
Una…am numit-o T.I.H. Asta era nevrozӑ.
Mi-a venit în noaptea în care m-ai fӑcut sӑ iubesc.
Da, exact ! Am asociat-o cu ochii tӑi înveliţi de negru vӑl.
“Tulburare integrativӑ histrionicӑ”, am numit-o.
Pentru cӑ nu erai. Doar existai în mine,
Spre disperarea noastrӑ de mâine…

Parapetul vietii mi-a reamintit ca trebuie sa scriu

Nu înţeleg câteva chestii. Nu înţeleg de ce tot ce scriu vine din rӑu. Nu e nimic pur sau alb în ceea ce scriu. Parcӑ totul se întâmplӑ noaptea, când mӑ pierd pe deasupra fumului pe care gândurile mele il ascund dincolo de nӑri. De fapt, totul se întâmplӑ noaptea. Cineva îmi spunea ca scriu frumos şi m-am mirat. M-am întrebat cum poate sӑ iasӑ ceva frumos dintr-un acces de gelozie, sau din urӑ, sau frustrare. Privind în retrospectivӑ, poezia bunӑ, de calitate, provine din durere… De ce ? Poate e un preţ ce trebuie plӑtit. Poate sunt eu de vinӑ… Dintr-un amalgam, va ieşi asta:

-Ciudate nevise mai trӑiesc alӑturi de voi…
Seamӑnӑ cu ce-am omorât ieri la cinӑ.
Doar cӑ…e mai natural, ca mâinile de zâmbet.
Parcӑ încӑ sap spre centru, poate pentru cӑ,
Din centru nu mai am cum sӑ cad, sau unde sӑ ascund.
Şi nici nu mai am cui sӑ-i întorc spatele.
Si nimeni, Îl voi cunoaşte pe Nimeni.

-Pânӑ atunci, mai bine te pierzi sub acel râu.
Plasticul negru tot te va acoperi în final.
Nu existӑ rost în palma îndreptatӑ spre noi.
Nu intelegi ? Copil mic cu ochi înveliţi de nebunie…
“Noi” şi “Tu”. Suntem “noi”, iar tu nici mӑcar nu ştii sӑ fii “tu”.
Nu vezi cӑ trenul a trecut PRIN tine ? Halal sinucidere…
Nu observi cât nu meriţi şi vrei sӑ meriţi tot ?

-Eu, mӑ uit la negru şi-mi vad chipul reflectat.
Eu, mӑ uit în ochii ei, şi aş vrea sӑ-i fur lacrimile,
Sӑ le pun într-un cihlimbar de marmurӑ
Şi, în final, sӑ fierb totul în Moartea mea.
Eu, care fug . Eu, cӑruia-i trebuie penumbre în zâmbet.

-Tu, eşti închis în ochiul furtunii.
Dinţii tӑi sunt un festival de minciuni,
Atunci când apar dupӑ buzele rӑnite sângerânde.
Tu ţi le muşti, de parcӑ ţi-e foame de moarte,
Ca şi când ai cunoscut-o în pântece, la prima bӑtaie de inimӑ.

-Nu vorbi despre inima mea. Voi aţi fӑcut-o aşa.
Violet, de prea mult sânge cu alcoolul din voi.

-Nu vorbi de ceva ce nu cunoşti. E noapte.
Ai reuşit sӑ-ti minţi sufletul.
În noaptea asta, mai bine te culci…
Dar cât de superb cântӑ finalurile.

-Ce voci ciudate şi verzui aud…
Ca atunci când am uitat sӑ scriu.
Despre tine, despre redefinirea valurilor.
Atunci, despre retina ruginitӑ.
Despre respiraţia fӑrӑ plӑmâni…
Pe o barcӑ numitӑ “Faust”, în Noapte Valpurgiei…
Nu cred cӑ va fi mântuitӑ, cӑci s-au speriat,
Iar arpile lor au devenit prea uşoare,
Pentru a pӑşi pe pӑmânt…iar M…?
E de fapt jumӑtatea mea,
Doamne, dӑ-mi aripi grele şi uscate.
Spre Ea sӑ pot zbura mӑcar eu,
Sau mӑcar sӑ fac cercuri, ca un scut de M…
Dar nu existӑ semne de circulaţie în Iad,
Nu se mai terminӑ noaptea asta,
În care mi-am udat obrajii de scântei ?
Şi dacӑ tot mi-am vândut sufletul Diavolului,
Mӑcar…descoperӑ tu, în golul rӑmas spre neant,
Cum sӑ-ţi vinzi sufletul lui Dumnezeu…

Sfârşitul blogului-That night, you were terminally pretty.

Nu va fi nimic poetic în acest post. Fӑrӑ metafore revelatorii sau imagini artistice extreme. Postul acesta nu e pentru cӑ am învӑţat ceva nou sau pentru cӑ am ajuns la vreo concluzie ce îmi va schimba viaţa. Postul acesta e pentru cӑ în 90% din cazuri, am dreptate. Aşa cӑ, dacӑ ne-om întâlni vreodatӑ, am dreptate.

Mi se pare destul de greu sӑ începi un astfel de post. Gândurile sunt foarte anarhice, aşa cӑ le voi expune şi eu anarhic.

Nu cred cӑ a înţeles cineva ceva din blogul ӑsta, dar nu sunt chestii la întâmplare, e o poveste întreagӑ a evoluţiei, involuţiei, revoluţiei(?), etc a sentimentelor.

De ce nu ştim sӑ oferim o a a doua şansӑ, evaluând incorect potenţialul ? De ce nu ştim care oameni ţin la noi cu adevӑrat sau nu ? De ce nu ne amintim vremurile în care viaţa merge pe lângӑ tiruri cu 160km/h în localitate ? De ce ajungem sӑ urâm, foarte egoişti ?

De ce confundӑm umӑrul pe care plângem cu umӑrul de strӑin ce-l vedem pe stradӑ?

Chiar suntem atât de orbi încât sӑ nu vedem cӑ poate deltoidul ӑla, scalenii, clavicula, sternohioidianul, pectoralul, toate sunt pe forma noastrӑ ?

De ce trebuie neapӑrat sӑ învӑţӑm din propriile greşeli ?

De ce lӑsӑm ego-ul sӑ ne domine, când ne-ar putea fi cel mai bun aliat ? De ce uitӑm ce-au fӑcut alţii pentru noi…De ce uitӑm ce-am fӑcut noi pentru noi ?

Nu înţeleg de ce credeţi cu toţii cӑ iubirea voastrӑ e atât de specialӑ, unicatӑ şi brodatӑ cu aur. Pânӑ la urmӑ, toţi ajungem tot la sfârşit. Sau nu…?

De ce ne limitӑm la ceea ce suntem ? De ce sunt eu om, şi tu oamӑ…?

Sfârşesc blogul şi mӑ las de scris. Am ajuns un om pe care îl urӑsc şi îl iubesc în acelaşi timp. Pentru cӑ se lasӑ vulnerabil, ceea ce duce în general la... nu ştiu încӑ. Dar oama când se vede cu arma în mânӑ, apasӑ trӑgaciul. Nu fi oamӑ.

Trebuie, mӑcar odatӑ, sӑ facem asta. Ca sӑ ne demonstrӑm cӑ e atât de rӑu precum credem, sau nu ?


I hope every thorn has it’s rose…goodbye.

Apropierea

Sӑ-ţi înghiţi durerea ca o stea în colapsul final,
Impӑrţind gramofoane urzicilor ce usturӑ sufletul,
Pe un pod ne-am iubit, cӑlӑuziţi de steaguri moarte,
Aleşi de ochi înnoptând ca delfini arşi pe plaje.

Şi în dezicii mi-am blocat venele arzânde,
În lumini refractare-ale indiferenţei.

În infuzii de ceai se va termina aceastӑ boalӑ cruntӑ,
Pe zece cӑrӑri mi-am pierdut opt suflete.

Au rugitit cӑ sângele lui Iisus, pe crucea demenţiei.
Spre cӑi mai gri voi ţine sӑ-mi înlemnez paşii,
Dar vor fi beţi de la alcoolul prea moale,
Din recviem nu mai vreau sӑ ma ridic
Cӑci nu voi avea unde…aştepta,
Dumnezeu va vrea sӑ-mi înclin palmele necrozate,
Mucegӑite vor fi, baladӑ de îngeri,
În sus, dupӑ nori, va fi spaţiul de nimic,
Tot ce mi-ai promis voi avea în singurӑtate.

Iar Dumnezeu…mort…de eşec labil,
Ca fiinţele create în zile limitate.

Am ales calea rezonatoare de bӑtӑi,
Parcӑ ieri, parcӑ azi eram şi-acum nu.
Ferecat, ca un front de luptӑ vulgar,
M-am condamnat…

Atomul, partea a V-a-Finalul

Atomul nostru…veşnic în cӑutare.

Atomul ca zmeu de ani ucis în zare.

Atomul de condiţia artei poetice,

Atomul ajuns pe culmea visului,

Lovit în parapetul vieţii.

Atomul, instabil acum în soare.

Atomul…mort, de umbre vulgare.

Fabrica

Angajez fete cu defecte şi perfecte,
Ca Atlantida furatӑ de pereţi izolaţi şi mici.
Atenţii vagi asamblate în fabrica mea de vicii.

Poate fermentul se va termina şi voi depune plângeri
Pe liniile de asamblare a aripilor de îngeri
Ce vor cӑdea din cer spre purgatorii de oameni.

Poate vei începe sӑ lucrezi prost la fabricӑ,
Cu pene de mӑtase în loc de platinӑ,
Standarde joase, ca boala armei nebune.

Poate vei ajunge sӑ cumperi ziduri pe Soare,
În Timp ce creezi iubire pe linia de asamblare

Lucrând…la fabrica mea de vicii…

Atomul, partea a IV-a

Normal cӑ a plecat. Curva dreq. ‘tu-i atoama mӑ-sii sӑ-i fut. Şi ştiam cӑ sunt un fraier. Prostule.
Mӑ duc sӑ beau la “Gaura neagrӑ”. Mӑ cac pe ea viaţӑ eternӑ, pe toate atoamele curve…
………………………………………………………………………………………………………….
( Hâc )…pe dwrum…trecea…o brişcӑcӑ…potenţialӑlӑ, poţenţiaa..lӑlӑ
(Hâc)…pe dwrwum trecea o brişcӑcӑ, o brişcӑcӑ ŞI MAI ERA ŞI POTENŢIALĂĂLĂ
Mânatӑ de-un electrooooooon !

(Hâc) Calcula..din greu la brişcӑcӑ…
Potenţialӑlӑ…Pwotenţia….lӑlӑ
Un falnic neutrinooooo !

“Bӑӑӑӑӑ, mai taci în pizda mӑ-tii ! Futu-vӑ-n gât de atomi cu atoamele voastre ! Sunt curve toate, bӑ !, strigӑ un foton, mulţumit cu viaţa sa.

“Sӑ mӑ cac în efectul tӑu fotoelectric ! Radia-ţi-aş în cuanta mӑ-tii de foton”, rӑspunse atomul nostru, nervos şi iritat.

“Mӑ duc la curve ! Poate o întâlnesc pe mӑ-ta acolo ! Sӑ-i dau o muie electromagneticӑ !”

( Pe drum, cӑtre “Neutroane nucleare, cel mai faimos bordel de curve neutroane din univers, în staţia Gӑurii Negre”, întâlneşte douӑ protoane, care pӑreau protopoance de felul lor. Beat, atomul nostru încearcӑ sӑ le “atomizeze” cu o vrӑjealӑ. )

“Protopisi, ce zici, nu vrei sӑ reproducem noi experimentele lui Bohr ? Aşa, în trei ?”
“Ai maşinӑ ?”
“Iubi, sunt sӑrac, dar mӑ pricep la mecanicӑ cuanticӑ.* Ştiu totul despre corpul vostru. Masa voastrӑ e de 1,673x10 la puterea -27 kg şi mai ştiu cӑ…
“CEEEEEEE ? Ne faci grase ?! Izoguard ! Atomul ӑsta nesimţit se ia de noi !”
…………………………………………………………………………………………………………………………
( Dupӑ un conflict cu Izoguardul ( de la firma IGS ), vine autobuzul, cu oprire la “Neutroanele nucleare. În episodul urmator !)
……………………………………………………………………………………………………………………….
*Mecanica cuanticӑ se referӑ la actul sexual dintre aceste particule şi subparticule.

Atomul, partea a III-a

Camera pӑrea construitӑ vara. Intunecoasӑ, cu pereţi rupţi din matrici neverosimile, ascundea secretele celor doi.

Nimic nu lumina camera înafarӑ de luna semiobscurӑ care parcӑ îi incita corpul ei lasciv. Cele douӑ ferestre erau ca un cavou pentru cei doi, care se închideau acolo pentru a scӑpa de lumea de afarӑ.

Simplu mobilatӑ, dar cu stil, era a celor doi, le pӑstra amintirile ca un borcan sigilat şi pus la pӑstrare în iubirea lor.

Patul, care era de douӑ persoane, în stil gotic şi foarte lung, ascuţea senzaţia respiraţiei într-o erӑ ce pӑrea doar a celor doi.

Ea era îmbrӑcatӑ într-o pijama albӑ, cu pete de dalmaţian, accentuându-i formele de zeiţӑ a vânӑtorii. Pânӑ la genunchi, dezvelea douӑ picioare moi şi netede, care puneau în evidenţӑ dorinţa lui de a le avea încolӑcite în jurul nucleului.

Acoperirea lor cu pijamaua de noapte îi exploda în continuare dorinţa nestӑvilitӑ de a lua forma ei din nou, de parcӑ memoria lui ştergea tot de fiecare datӑ.

Deja îi ştia toate liniile corpului, desenate perfect geometric în mintea lui, care vroia sӑ îi respire pe gâtul ei antagon. Nu simţea niciodatӑ o senzaţie de saturaţie, ca şi cum, de fiecare datӑ când o privea devastatӑ, goalӑ, vroia sӑ descopere încӑ o cutӑ pe care sӑ o adore, încӑ un loc ascuns sub care sӑrutul lui sӑ-i amputeze celulele.

Strânse pumnul în dorinţӑ, iar muşchii lui pulsau sub acţiunea inimii, împreunӑ cu venele gata sӑ-i loveascӑ ei corpul ce îi va ceda, ca un Soare ce îşi terminӑ hidrogenul şi devine o supernovӑ, înghiţind în proces poate zeci de planete nevinovate.

Ea se uitӑ spre el, din ce în ce mai apropiaţi în pat şi el vӑzu cu încetinitorul cum lumina vagӑ îi atingea retina, gata sӑ îl proiecteze în mintea ei imuabilӑ în eternul momentului.

Inimile lor nu bӑteau în tandem, ar fi fost mult prea banal, prea uman. Alcӑtuiau un dans de başi, în care sincronizarea era perfectӑ. Paşii, un, doi, un doi trei, în ritm de tango, compuneau pe loc muzica ce îi va acompania. Singurul sunet…

Îi mangâia pӑrul, si luna apuse, dar în lupta cu soarele, nimeni n-a mai câştigat... Parcӑ solidare cu gândul lor de a fi singuri, astrele erau acum acoperite de pӑtura de nori ce îi plasa pe câmpul plin de goliciunea ei.

Pijamaua glisa pe corpul ei, în timp ce îi dezvelea pelvisul ca un deal pe care el vroia sӑ-l cucereascӑ, indiferent de pierderi. Îi dezvelea încet buricul, ce avea o formӑ ciudatӑ, de gheţar ascuns. Frumuseţea ei arunca un bluestem asupra ochilor lui, care îndurau creierului milӑ. Din ce în ce mai sus, stratul subţire de material acum îl orbea cu sӑnii ei mici, tasaţi de stern. Vroia sӑ îi acopere mâna, sӑ apuce sfârşitul alӑturi de ea.

Acum, ea stӑtea goalӑ, în faţa gloanţelor sӑruturilor. Simţea o durere de jale, dar plӑcutӑ, ca şi cum ar muri din ce în ce mai mult. Vroia sӑ o aibӑ, dar nu ceda în faţa dorinţelor. Rӑbdarea lui era ipocritӑ, cӑci timpul nu mai trecea…

Alcӑtuirea într-un singur corp, în actul grosier ce ei îl transformӑ în creaţie, în viaţӑ , o fuziune transcedentalӑ, ca un atom despartit ce acum a fost reunite… Pentru cei doi, cinci simţuri nu mai erau de ajuns. Erau limitaţi, adӑugând o urӑ nedesparţitӑ faţӑ de tot ce era uman în ei. Aşteptau momentul în care vor muri unul în celӑlalt.

Vroia din ce în ce mai mult sӑ-i accelereze respiraţia, sӑ-i intre în sange ca sӑ îi vadӑ adrenalina ce-i pompa acum totul, în nimicul pe care-l formau deasupra podelei de lemn.

Se gândea la micronii pupilei care se dilatau, şi la fiecare numӑrare, o sӑruta, de parca vroia sa îşi anunţe venirea. Unul dintre cei patru cӑlӑreţi ai apocalipsei… Venirea sfârşitului pentru entitatea numitӑ acum "ei".

Vedea electronii din jurul nucleului atomulul din ce în ce mai instabili, ca şi cum ar fi posedaţi de miscarea lui ritmicӑ, inumanӑ, demonicӑ. Dumnezeu nu mai era prezent…

Simţi o durere sublimӑ, în timp ce unghiile ei îi ajutau sângele de pe muşchii spatelui sӑ iasӑ la suprafaţӑ, pentru a vedea spectacolul de lumini ce-l forma amplitudinea directţei abstracte pe care o luau cei doi, în momente de infinit.

O luӑ cu totul în braţe, comprimându-i coastele pânӑ când alcӑtuia el însuşi un corset de iubire în jurul trupului ei gingaş şi vulnerabil.

Din ce în ce mai puternicӑ, respiraţia lor s-a oprit în timpul orgasmului perfect, de creaţie a universului şi în acelaşi timp de moarte a acestuia.

Atomul s-a despӑrţit din nou, rӑzând totul de pe faţa planeti…
“Perse, trebuie iar sӑ ne mutӑm…"