Daca nu...

Tu, poţi sӑ-i spui iubire, eu îi spun atentat terorist,
La adresa inimii tale în culoare plinӑ de ametist.
Din nou tu, îi spui zâmbet ucis de ani flӑmânzi,
Eu, îl numesc neuitarea tragic a oamenilor obtuzi.
Tu, o numeşti privire a unor ochi mari şi maronii,
Eu, o numesc pierderea patologicӑ a Tinelui în nebunii.
Tu, ai putea sӑ o numeşti feareastrӑ.
Eu spun doar cӑ e verde şi seamӑnӑ cu alabastrul.
Tu, spui cӑ au densitatea buzelor exactӑ,
Eu, spun cӑ una e mai mare şi cӑ iartӑ.
Tu, vezi drumul ca un mare eşec şi gropi morbide,
Eu, te invit sӑ te uiţi spre cer la stele urâte.
Noi, spunem cӑ dacӑ nu…inversӑm rolurile ?

Boala. Varianta tu.

Ştii, am vrut sӑ-ţi spun, mӑcar acum, spre abis,
Cӑ pentru tine am creat boli şi psihoze noi.
Aşa simţeam, cӑ erau unice şi stricate de Ei.
Pentru dinţii mei, din electricul tӑu.
Una…am numit-o T.I.H. Asta era nevrozӑ.
Mi-a venit în noaptea în care m-ai fӑcut sӑ iubesc.
Da, exact ! Am asociat-o cu ochii tӑi înveliţi de negru vӑl.
“Tulburare integrativӑ histrionicӑ”, am numit-o.
Pentru cӑ nu erai. Doar existai în mine,
Spre disperarea noastrӑ de mâine…

Parapetul vietii mi-a reamintit ca trebuie sa scriu

Nu înţeleg câteva chestii. Nu înţeleg de ce tot ce scriu vine din rӑu. Nu e nimic pur sau alb în ceea ce scriu. Parcӑ totul se întâmplӑ noaptea, când mӑ pierd pe deasupra fumului pe care gândurile mele il ascund dincolo de nӑri. De fapt, totul se întâmplӑ noaptea. Cineva îmi spunea ca scriu frumos şi m-am mirat. M-am întrebat cum poate sӑ iasӑ ceva frumos dintr-un acces de gelozie, sau din urӑ, sau frustrare. Privind în retrospectivӑ, poezia bunӑ, de calitate, provine din durere… De ce ? Poate e un preţ ce trebuie plӑtit. Poate sunt eu de vinӑ… Dintr-un amalgam, va ieşi asta:

-Ciudate nevise mai trӑiesc alӑturi de voi…
Seamӑnӑ cu ce-am omorât ieri la cinӑ.
Doar cӑ…e mai natural, ca mâinile de zâmbet.
Parcӑ încӑ sap spre centru, poate pentru cӑ,
Din centru nu mai am cum sӑ cad, sau unde sӑ ascund.
Şi nici nu mai am cui sӑ-i întorc spatele.
Si nimeni, Îl voi cunoaşte pe Nimeni.

-Pânӑ atunci, mai bine te pierzi sub acel râu.
Plasticul negru tot te va acoperi în final.
Nu existӑ rost în palma îndreptatӑ spre noi.
Nu intelegi ? Copil mic cu ochi înveliţi de nebunie…
“Noi” şi “Tu”. Suntem “noi”, iar tu nici mӑcar nu ştii sӑ fii “tu”.
Nu vezi cӑ trenul a trecut PRIN tine ? Halal sinucidere…
Nu observi cât nu meriţi şi vrei sӑ meriţi tot ?

-Eu, mӑ uit la negru şi-mi vad chipul reflectat.
Eu, mӑ uit în ochii ei, şi aş vrea sӑ-i fur lacrimile,
Sӑ le pun într-un cihlimbar de marmurӑ
Şi, în final, sӑ fierb totul în Moartea mea.
Eu, care fug . Eu, cӑruia-i trebuie penumbre în zâmbet.

-Tu, eşti închis în ochiul furtunii.
Dinţii tӑi sunt un festival de minciuni,
Atunci când apar dupӑ buzele rӑnite sângerânde.
Tu ţi le muşti, de parcӑ ţi-e foame de moarte,
Ca şi când ai cunoscut-o în pântece, la prima bӑtaie de inimӑ.

-Nu vorbi despre inima mea. Voi aţi fӑcut-o aşa.
Violet, de prea mult sânge cu alcoolul din voi.

-Nu vorbi de ceva ce nu cunoşti. E noapte.
Ai reuşit sӑ-ti minţi sufletul.
În noaptea asta, mai bine te culci…
Dar cât de superb cântӑ finalurile.

-Ce voci ciudate şi verzui aud…
Ca atunci când am uitat sӑ scriu.
Despre tine, despre redefinirea valurilor.
Atunci, despre retina ruginitӑ.
Despre respiraţia fӑrӑ plӑmâni…
Pe o barcӑ numitӑ “Faust”, în Noapte Valpurgiei…
Nu cred cӑ va fi mântuitӑ, cӑci s-au speriat,
Iar arpile lor au devenit prea uşoare,
Pentru a pӑşi pe pӑmânt…iar M…?
E de fapt jumӑtatea mea,
Doamne, dӑ-mi aripi grele şi uscate.
Spre Ea sӑ pot zbura mӑcar eu,
Sau mӑcar sӑ fac cercuri, ca un scut de M…
Dar nu existӑ semne de circulaţie în Iad,
Nu se mai terminӑ noaptea asta,
În care mi-am udat obrajii de scântei ?
Şi dacӑ tot mi-am vândut sufletul Diavolului,
Mӑcar…descoperӑ tu, în golul rӑmas spre neant,
Cum sӑ-ţi vinzi sufletul lui Dumnezeu…

Sfârşitul blogului-That night, you were terminally pretty.

Nu va fi nimic poetic în acest post. Fӑrӑ metafore revelatorii sau imagini artistice extreme. Postul acesta nu e pentru cӑ am învӑţat ceva nou sau pentru cӑ am ajuns la vreo concluzie ce îmi va schimba viaţa. Postul acesta e pentru cӑ în 90% din cazuri, am dreptate. Aşa cӑ, dacӑ ne-om întâlni vreodatӑ, am dreptate.

Mi se pare destul de greu sӑ începi un astfel de post. Gândurile sunt foarte anarhice, aşa cӑ le voi expune şi eu anarhic.

Nu cred cӑ a înţeles cineva ceva din blogul ӑsta, dar nu sunt chestii la întâmplare, e o poveste întreagӑ a evoluţiei, involuţiei, revoluţiei(?), etc a sentimentelor.

De ce nu ştim sӑ oferim o a a doua şansӑ, evaluând incorect potenţialul ? De ce nu ştim care oameni ţin la noi cu adevӑrat sau nu ? De ce nu ne amintim vremurile în care viaţa merge pe lângӑ tiruri cu 160km/h în localitate ? De ce ajungem sӑ urâm, foarte egoişti ?

De ce confundӑm umӑrul pe care plângem cu umӑrul de strӑin ce-l vedem pe stradӑ?

Chiar suntem atât de orbi încât sӑ nu vedem cӑ poate deltoidul ӑla, scalenii, clavicula, sternohioidianul, pectoralul, toate sunt pe forma noastrӑ ?

De ce trebuie neapӑrat sӑ învӑţӑm din propriile greşeli ?

De ce lӑsӑm ego-ul sӑ ne domine, când ne-ar putea fi cel mai bun aliat ? De ce uitӑm ce-au fӑcut alţii pentru noi…De ce uitӑm ce-am fӑcut noi pentru noi ?

Nu înţeleg de ce credeţi cu toţii cӑ iubirea voastrӑ e atât de specialӑ, unicatӑ şi brodatӑ cu aur. Pânӑ la urmӑ, toţi ajungem tot la sfârşit. Sau nu…?

De ce ne limitӑm la ceea ce suntem ? De ce sunt eu om, şi tu oamӑ…?

Sfârşesc blogul şi mӑ las de scris. Am ajuns un om pe care îl urӑsc şi îl iubesc în acelaşi timp. Pentru cӑ se lasӑ vulnerabil, ceea ce duce în general la... nu ştiu încӑ. Dar oama când se vede cu arma în mânӑ, apasӑ trӑgaciul. Nu fi oamӑ.

Trebuie, mӑcar odatӑ, sӑ facem asta. Ca sӑ ne demonstrӑm cӑ e atât de rӑu precum credem, sau nu ?


I hope every thorn has it’s rose…goodbye.

Apropierea

Sӑ-ţi înghiţi durerea ca o stea în colapsul final,
Impӑrţind gramofoane urzicilor ce usturӑ sufletul,
Pe un pod ne-am iubit, cӑlӑuziţi de steaguri moarte,
Aleşi de ochi înnoptând ca delfini arşi pe plaje.

Şi în dezicii mi-am blocat venele arzânde,
În lumini refractare-ale indiferenţei.

În infuzii de ceai se va termina aceastӑ boalӑ cruntӑ,
Pe zece cӑrӑri mi-am pierdut opt suflete.

Au rugitit cӑ sângele lui Iisus, pe crucea demenţiei.
Spre cӑi mai gri voi ţine sӑ-mi înlemnez paşii,
Dar vor fi beţi de la alcoolul prea moale,
Din recviem nu mai vreau sӑ ma ridic
Cӑci nu voi avea unde…aştepta,
Dumnezeu va vrea sӑ-mi înclin palmele necrozate,
Mucegӑite vor fi, baladӑ de îngeri,
În sus, dupӑ nori, va fi spaţiul de nimic,
Tot ce mi-ai promis voi avea în singurӑtate.

Iar Dumnezeu…mort…de eşec labil,
Ca fiinţele create în zile limitate.

Am ales calea rezonatoare de bӑtӑi,
Parcӑ ieri, parcӑ azi eram şi-acum nu.
Ferecat, ca un front de luptӑ vulgar,
M-am condamnat…

Atomul, partea a V-a-Finalul

Atomul nostru…veşnic în cӑutare.

Atomul ca zmeu de ani ucis în zare.

Atomul de condiţia artei poetice,

Atomul ajuns pe culmea visului,

Lovit în parapetul vieţii.

Atomul, instabil acum în soare.

Atomul…mort, de umbre vulgare.

Fabrica

Angajez fete cu defecte şi perfecte,
Ca Atlantida furatӑ de pereţi izolaţi şi mici.
Atenţii vagi asamblate în fabrica mea de vicii.

Poate fermentul se va termina şi voi depune plângeri
Pe liniile de asamblare a aripilor de îngeri
Ce vor cӑdea din cer spre purgatorii de oameni.

Poate vei începe sӑ lucrezi prost la fabricӑ,
Cu pene de mӑtase în loc de platinӑ,
Standarde joase, ca boala armei nebune.

Poate vei ajunge sӑ cumperi ziduri pe Soare,
În Timp ce creezi iubire pe linia de asamblare

Lucrând…la fabrica mea de vicii…