Parapetul vietii mi-a reamintit ca trebuie sa scriu

Nu înţeleg câteva chestii. Nu înţeleg de ce tot ce scriu vine din rӑu. Nu e nimic pur sau alb în ceea ce scriu. Parcӑ totul se întâmplӑ noaptea, când mӑ pierd pe deasupra fumului pe care gândurile mele il ascund dincolo de nӑri. De fapt, totul se întâmplӑ noaptea. Cineva îmi spunea ca scriu frumos şi m-am mirat. M-am întrebat cum poate sӑ iasӑ ceva frumos dintr-un acces de gelozie, sau din urӑ, sau frustrare. Privind în retrospectivӑ, poezia bunӑ, de calitate, provine din durere… De ce ? Poate e un preţ ce trebuie plӑtit. Poate sunt eu de vinӑ… Dintr-un amalgam, va ieşi asta:

-Ciudate nevise mai trӑiesc alӑturi de voi…
Seamӑnӑ cu ce-am omorât ieri la cinӑ.
Doar cӑ…e mai natural, ca mâinile de zâmbet.
Parcӑ încӑ sap spre centru, poate pentru cӑ,
Din centru nu mai am cum sӑ cad, sau unde sӑ ascund.
Şi nici nu mai am cui sӑ-i întorc spatele.
Si nimeni, Îl voi cunoaşte pe Nimeni.

-Pânӑ atunci, mai bine te pierzi sub acel râu.
Plasticul negru tot te va acoperi în final.
Nu existӑ rost în palma îndreptatӑ spre noi.
Nu intelegi ? Copil mic cu ochi înveliţi de nebunie…
“Noi” şi “Tu”. Suntem “noi”, iar tu nici mӑcar nu ştii sӑ fii “tu”.
Nu vezi cӑ trenul a trecut PRIN tine ? Halal sinucidere…
Nu observi cât nu meriţi şi vrei sӑ meriţi tot ?

-Eu, mӑ uit la negru şi-mi vad chipul reflectat.
Eu, mӑ uit în ochii ei, şi aş vrea sӑ-i fur lacrimile,
Sӑ le pun într-un cihlimbar de marmurӑ
Şi, în final, sӑ fierb totul în Moartea mea.
Eu, care fug . Eu, cӑruia-i trebuie penumbre în zâmbet.

-Tu, eşti închis în ochiul furtunii.
Dinţii tӑi sunt un festival de minciuni,
Atunci când apar dupӑ buzele rӑnite sângerânde.
Tu ţi le muşti, de parcӑ ţi-e foame de moarte,
Ca şi când ai cunoscut-o în pântece, la prima bӑtaie de inimӑ.

-Nu vorbi despre inima mea. Voi aţi fӑcut-o aşa.
Violet, de prea mult sânge cu alcoolul din voi.

-Nu vorbi de ceva ce nu cunoşti. E noapte.
Ai reuşit sӑ-ti minţi sufletul.
În noaptea asta, mai bine te culci…
Dar cât de superb cântӑ finalurile.

-Ce voci ciudate şi verzui aud…
Ca atunci când am uitat sӑ scriu.
Despre tine, despre redefinirea valurilor.
Atunci, despre retina ruginitӑ.
Despre respiraţia fӑrӑ plӑmâni…
Pe o barcӑ numitӑ “Faust”, în Noapte Valpurgiei…
Nu cred cӑ va fi mântuitӑ, cӑci s-au speriat,
Iar arpile lor au devenit prea uşoare,
Pentru a pӑşi pe pӑmânt…iar M…?
E de fapt jumӑtatea mea,
Doamne, dӑ-mi aripi grele şi uscate.
Spre Ea sӑ pot zbura mӑcar eu,
Sau mӑcar sӑ fac cercuri, ca un scut de M…
Dar nu existӑ semne de circulaţie în Iad,
Nu se mai terminӑ noaptea asta,
În care mi-am udat obrajii de scântei ?
Şi dacӑ tot mi-am vândut sufletul Diavolului,
Mӑcar…descoperӑ tu, în golul rӑmas spre neant,
Cum sӑ-ţi vinzi sufletul lui Dumnezeu…