01.07.2010

Atomul, partea a III-a

Camera pӑrea construitӑ vara. Intunecoasӑ, cu pereţi rupţi din matrici neverosimile, ascundea secretele celor doi.

Nimic nu lumina camera înafarӑ de luna semiobscurӑ care parcӑ îi incita corpul ei lasciv. Cele douӑ ferestre erau ca un cavou pentru cei doi, care se închideau acolo pentru a scӑpa de lumea de afarӑ.

Simplu mobilatӑ, dar cu stil, era a celor doi, le pӑstra amintirile ca un borcan sigilat şi pus la pӑstrare în iubirea lor.

Patul, care era de douӑ persoane, în stil gotic şi foarte lung, ascuţea senzaţia respiraţiei într-o erӑ ce pӑrea doar a celor doi.

Ea era îmbrӑcatӑ într-o pijama albӑ, cu pete de dalmaţian, accentuându-i formele de zeiţӑ a vânӑtorii. Pânӑ la genunchi, dezvelea douӑ picioare moi şi netede, care puneau în evidenţӑ dorinţa lui de a le avea încolӑcite în jurul nucleului.

Acoperirea lor cu pijamaua de noapte îi exploda în continuare dorinţa nestӑvilitӑ de a lua forma ei din nou, de parcӑ memoria lui ştergea tot de fiecare datӑ.

Deja îi ştia toate liniile corpului, desenate perfect geometric în mintea lui, care vroia sӑ îi respire pe gâtul ei antagon. Nu simţea niciodatӑ o senzaţie de saturaţie, ca şi cum, de fiecare datӑ când o privea devastatӑ, goalӑ, vroia sӑ descopere încӑ o cutӑ pe care sӑ o adore, încӑ un loc ascuns sub care sӑrutul lui sӑ-i amputeze celulele.

Strânse pumnul în dorinţӑ, iar muşchii lui pulsau sub acţiunea inimii, împreunӑ cu venele gata sӑ-i loveascӑ ei corpul ce îi va ceda, ca un Soare ce îşi terminӑ hidrogenul şi devine o supernovӑ, înghiţind în proces poate zeci de planete nevinovate.

Ea se uitӑ spre el, din ce în ce mai apropiaţi în pat şi el vӑzu cu încetinitorul cum lumina vagӑ îi atingea retina, gata sӑ îl proiecteze în mintea ei imuabilӑ în eternul momentului.

Inimile lor nu bӑteau în tandem, ar fi fost mult prea banal, prea uman. Alcӑtuiau un dans de başi, în care sincronizarea era perfectӑ. Paşii, un, doi, un doi trei, în ritm de tango, compuneau pe loc muzica ce îi va acompania. Singurul sunet…

Îi mangâia pӑrul, si luna apuse, dar în lupta cu soarele, nimeni n-a mai câştigat... Parcӑ solidare cu gândul lor de a fi singuri, astrele erau acum acoperite de pӑtura de nori ce îi plasa pe câmpul plin de goliciunea ei.

Pijamaua glisa pe corpul ei, în timp ce îi dezvelea pelvisul ca un deal pe care el vroia sӑ-l cucereascӑ, indiferent de pierderi. Îi dezvelea încet buricul, ce avea o formӑ ciudatӑ, de gheţar ascuns. Frumuseţea ei arunca un bluestem asupra ochilor lui, care îndurau creierului milӑ. Din ce în ce mai sus, stratul subţire de material acum îl orbea cu sӑnii ei mici, tasaţi de stern. Vroia sӑ îi acopere mâna, sӑ apuce sfârşitul alӑturi de ea.

Acum, ea stӑtea goalӑ, în faţa gloanţelor sӑruturilor. Simţea o durere de jale, dar plӑcutӑ, ca şi cum ar muri din ce în ce mai mult. Vroia sӑ o aibӑ, dar nu ceda în faţa dorinţelor. Rӑbdarea lui era ipocritӑ, cӑci timpul nu mai trecea…

Alcӑtuirea într-un singur corp, în actul grosier ce ei îl transformӑ în creaţie, în viaţӑ , o fuziune transcedentalӑ, ca un atom despartit ce acum a fost reunite… Pentru cei doi, cinci simţuri nu mai erau de ajuns. Erau limitaţi, adӑugând o urӑ nedesparţitӑ faţӑ de tot ce era uman în ei. Aşteptau momentul în care vor muri unul în celӑlalt.

Vroia din ce în ce mai mult sӑ-i accelereze respiraţia, sӑ-i intre în sange ca sӑ îi vadӑ adrenalina ce-i pompa acum totul, în nimicul pe care-l formau deasupra podelei de lemn.

Se gândea la micronii pupilei care se dilatau, şi la fiecare numӑrare, o sӑruta, de parca vroia sa îşi anunţe venirea. Unul dintre cei patru cӑlӑreţi ai apocalipsei… Venirea sfârşitului pentru entitatea numitӑ acum "ei".

Vedea electronii din jurul nucleului atomulul din ce în ce mai instabili, ca şi cum ar fi posedaţi de miscarea lui ritmicӑ, inumanӑ, demonicӑ. Dumnezeu nu mai era prezent…

Simţi o durere sublimӑ, în timp ce unghiile ei îi ajutau sângele de pe muşchii spatelui sӑ iasӑ la suprafaţӑ, pentru a vedea spectacolul de lumini ce-l forma amplitudinea directţei abstracte pe care o luau cei doi, în momente de infinit.

O luӑ cu totul în braţe, comprimându-i coastele pânӑ când alcӑtuia el însuşi un corset de iubire în jurul trupului ei gingaş şi vulnerabil.

Din ce în ce mai puternicӑ, respiraţia lor s-a oprit în timpul orgasmului perfect, de creaţie a universului şi în acelaşi timp de moarte a acestuia.

Atomul s-a despӑrţit din nou, rӑzând totul de pe faţa planeti…
“Perse, trebuie iar sӑ ne mutӑm…"

3 comentarii:

  1. îmi place că ochii tăi alunecă pe trupul ei de femeie şi că ei ne-ar putea vorbi despre vertebre stăvilite de umbrele cosmogoniei.

    RăspundețiȘtergere
  2. Ochii mei sunt fixati pe imaginea unei nopti uitate. Uitate de senzatii, de momorie, dar nu de mine. Marcajul pe care il vezi de la jumatatea postului nu e decat o pata pe inima care acum pompeaza sangele in sens invers. Pacat ca buzele ei aveau cianura, trebuia ceva mai tare ca sa ne omoare.

    RăspundețiȘtergere
  3. poate buzele tale aveau cianură şi ale ei doar gust.şi gustul a anulat efectul de otravă,pentru viaţa care se zbătea în voi.


    şi îţi mulţumesc...pentru susţinere!

    RăspundețiȘtergere