Sfârşitul blogului-That night, you were terminally pretty.

Nu va fi nimic poetic în acest post. Fӑrӑ metafore revelatorii sau imagini artistice extreme. Postul acesta nu e pentru cӑ am învӑţat ceva nou sau pentru cӑ am ajuns la vreo concluzie ce îmi va schimba viaţa. Postul acesta e pentru cӑ în 90% din cazuri, am dreptate. Aşa cӑ, dacӑ ne-om întâlni vreodatӑ, am dreptate.

Mi se pare destul de greu sӑ începi un astfel de post. Gândurile sunt foarte anarhice, aşa cӑ le voi expune şi eu anarhic.

Nu cred cӑ a înţeles cineva ceva din blogul ӑsta, dar nu sunt chestii la întâmplare, e o poveste întreagӑ a evoluţiei, involuţiei, revoluţiei(?), etc a sentimentelor.

De ce nu ştim sӑ oferim o a a doua şansӑ, evaluând incorect potenţialul ? De ce nu ştim care oameni ţin la noi cu adevӑrat sau nu ? De ce nu ne amintim vremurile în care viaţa merge pe lângӑ tiruri cu 160km/h în localitate ? De ce ajungem sӑ urâm, foarte egoişti ?

De ce confundӑm umӑrul pe care plângem cu umӑrul de strӑin ce-l vedem pe stradӑ?

Chiar suntem atât de orbi încât sӑ nu vedem cӑ poate deltoidul ӑla, scalenii, clavicula, sternohioidianul, pectoralul, toate sunt pe forma noastrӑ ?

De ce trebuie neapӑrat sӑ învӑţӑm din propriile greşeli ?

De ce lӑsӑm ego-ul sӑ ne domine, când ne-ar putea fi cel mai bun aliat ? De ce uitӑm ce-au fӑcut alţii pentru noi…De ce uitӑm ce-am fӑcut noi pentru noi ?

Nu înţeleg de ce credeţi cu toţii cӑ iubirea voastrӑ e atât de specialӑ, unicatӑ şi brodatӑ cu aur. Pânӑ la urmӑ, toţi ajungem tot la sfârşit. Sau nu…?

De ce ne limitӑm la ceea ce suntem ? De ce sunt eu om, şi tu oamӑ…?

Sfârşesc blogul şi mӑ las de scris. Am ajuns un om pe care îl urӑsc şi îl iubesc în acelaşi timp. Pentru cӑ se lasӑ vulnerabil, ceea ce duce în general la... nu ştiu încӑ. Dar oama când se vede cu arma în mânӑ, apasӑ trӑgaciul. Nu fi oamӑ.

Trebuie, mӑcar odatӑ, sӑ facem asta. Ca sӑ ne demonstrӑm cӑ e atât de rӑu precum credem, sau nu ?


I hope every thorn has it’s rose…goodbye.