Sunning the Moon in June

Iau o pauzӑ de Soare. "La revedere, Soare, iubita mea".

Nu mai am apӑ, nu mai am oxigen... Nu mai am nici mӑcar atmosferӑ, mi-ai furat tot, când ţi-am spus "Te Iubesc". De fapt, te-ai furat singurӑ, Soare. Incet, încet, ai retras razele tale ce-mi bronzau craterele, şi ai lӑsat doar gӑuri în stratul de ozon. Pe acolo, dizgraţios, ai mimat un mucegai de cer...

 Mi-ai carbonizat dunele din valuri de pian. Nu mӑ cӑuta, te rog, nu mai rӑsӑri, câteva zile, sau o sӑptӑmânӑ, sau o lunӑ. Sau 4 miliarde de ani, pânӑ când vei muri, îngheţatӑ în deprimarea timpului amputat de la brâu în jos. M-am saturat sӑ mӑ laşi noaptea fӑrӑ tine. M-am saturat de impromisiunile tale sacrificate în van. M-am sӑturat, de mine şi de noi, de oamenii ӑia goi, de cântece despre mine şi despre cum TU AR FI TREBUIT SĂ FII AICI !

Unde sunt acum visele noastre ? Îmi promiteai cӑ o sӑ dau şi eu cӑldurӑ într-o zi, cӑ ma vei învӑţa sӑ ascult glumele tale nucleare. Mi-ai promis cӑ nu vei fi niciodatӑ Soare cu dinţi cӑ mӑ vei lӑsa sӑ te îmbrac într-un pardesiu de grade luminoase.

Mi-ai promis cӑ nu doar apa te va fi descoperit. Cӑ ma vei învӑţa şi pe mine cum sӑ te disec în culori, sӑ-ţi mӑnânc curcubeul. Dar nu doar şapte culori…eu vroiam sӑ fie opt culori. Prostu’ ӑla de apӑ te-a convins înaintea mea…

            M-am sӑturat de fumul spaţial harmonizat de sunetele lacrimilor mele, de comete şi meteoriţi ce mӑ dor fӑrӑ îmbrӑţişarea ta. Mi-e scârbӑ de oamenii ӑştia ce îşi înfig steaguri în mine, de parcӑ eu nu am bӑtӑi de inimӑ. De sateliţi, martori ai decadenţei rochei ce trebuia sӑ o porţi. De tine fugind de tine. Unde ai fost când am cӑzut pe Pӑmânt…?

M-am saturat de relaţia ta cu Pluto. Nici mӑcar nu e planetӑ...

M-am sӑturat sӑ facem dragoste odatӑ la 200 de ani, timp de 1 minut, sau mai puţin. Cred cӑ ӑia mici îi spun eclipsӑ solarӑ...

Nu mӑ lumina…